DESTINE SAU OAMENI
Editura Armonii Culturale, 2023
Păreri Ale Unor Cititori
O poveste dintr-o poveste - despre destine sau oameni
…sau povestea unui OM care și-a găsit calea de împăcare cu sine, și-a împlinit destinul prin artă, zidită în mijlocul poveștii unei arderi pe rugul creației, iar din cenușă a renăscut o carte, o altfel de carte, însoțită de un CD cu 30 de piese și tot atâtea povești. Cu alte cuvinte, două povești cu două personaje, unul care scrie și unul care îi pune versurile pe portativ, unul care cântă și ne încântă cu timbrul său cald, altul care scrie și ne cucerește cu povestea din spatele poeziilor fredonate pe strune de chitară, în esență doi oameni care s-au întâlnit prin puterea destinului sub umbrela artelor.
Două personaje reale, implicate în viața culturală de azi, atât de vii încât și destinul meu fericit mi-a hărăzit să îi am prieteni virtuali în lista mea de Facebook – scriitorul Lucian Dumbravă și cantautorul Rudy Löbel, și-au dat mâna și au realizat acest grandios proiect, carte și CD cu titlul „Destine sau oameni” (editura Armonii culturale, 2022).
Pe scriitorul Lucian Dumbravă am impresia că îl citesc de când lumea, îi cunosc activitatea culturală, îi simt timbrul inegalabil al vocii și în spatele multora dintre poeziilor mele, am realizat proiecte frumoase împreună la radio sau în revistă, este a treia cronică pe care o scriu la cărțile sale. Prin urmare, pot confirma că în cartea de față scriitorul nu se dezice de crezul său, salvarea prin artă. Respectă cu strictețe linia valorică, rangul la care și-a ridicat scrisul prin versul clasic în poezie și prin povestirile scurte dar cu lungă bătaie filozofică despre respectarea condiției de OM, care se succed cinematografic, în proză. Scrisul său puternic este dublat, la indigo, de o emoție pe măsură. Exemplific, deschizând volumul cu ochii închiși și alegând rândul aleatoriu: ,,Acolo unde era copilul, timpul s-a oprit în loc, închinându-se lacrimilor disperării”.
La prima vedere, o cărticică! Dar după primele răsfoiri devine o carte imensă, care nu ai vrea să se sfârșească vreodată și, cu siguranță, nu te desparți de ea prea curând. Acest sentiment l-a cuprins și pe autor, care mărturisește: ,,Această carte a început cu multă vreme în urmă, deși atunci, la începuturile ei, nu știam că va deveni, cu adevărat, o carte, pentru că se afla doar în stadiul de poveste, povestea a doi oameni care s-au întâlnit, care au găsit imediat punți de legătură cărora le-au dat curs”.
Lucian Dumbravă rămâne fidel crezului său: „artele vor fi întotdeauna acelea care vor apropia oamenii la nivelul cel mai profund, creând legături indestructibile”.
Povestea începe în mai, 1945, pe un peron de unde pleca un tren înspre țara natală a celor înfricoșați de sfârșitul celui de-al doilea război mondial. „Familia Löbel, condusă de un ins înalt, veteran german din Primul Război Mondial, soț și tată a trei copii, încerca varianta șinelor de tren, departe de locul unde s-au întors armele și situația crea nesiguranță”. Firul poveștii trece prin trenuri, valize, fotografii vechi, amintiri, jucării, ochi de copii, șanțuri, găleți goale din spatele liceului improvizate ca tobe, săli de așteptare, holuri de spital, cruci de lemn, luminile lumii, restaurante, proiecte muzicale. Vă invit să descoperiți citind această poveste de un realism covârșitor scrisă cu o simplitate debordantă ridicată la grad de artă, o poveste despre viață. Picanteria poveștii nu o veți găsi în interiorul ei, autorul nu urmărește să creeze senzații tari ci să contureze un destin. Ea constă tocmai în gradul superlativ la care e trăită și în faptul că nu are sfârșit la momentul punctului final. A ajuns la prima filă a manuscrisului, sub aburi de cafea. Sperăm să meargă spre plus infinit.
Poezia este așadar parte din această poveste, este cauza acestui volum, o cauză nobilă. Poezia scrisă de Lucian Dumbravă este clasică dar mesajul ei este unul modern și poate din această cauză avem în carte un poet veridic, unul care ne imploră, cu fiecare vers așezat pe hârtie, să nu uităm să citim poezie și ne demonstrează că nu putem trăi fără poezie.
Avem o suită de texte cu refren, concepute parcă pe timbrul vocii calde a romanticului trubadur Rudy Löbel. Pe măsură ce le citești, le fredonezi. Dar dincolo de ele, poezia care poartă marca Lucian Dumbravă continuă să ridice mari semne de întrebare, de la „Cine sunt? Si cine ești?” până la „Câți dintre noi vor fi/ Mai aproape de ce-am fost, cândva?” Astfel se încheie „Rugăciunea unui popor”(I): „Cât de mult am vrea,/ Dacă s-ar putea/ Să fim în rând cu Dumnezeu”. Poezia merge la sufletul cititorului și aduce note nostalgice, romantice, reverii dar și mesaje patriotice legate de rădăcinile strămoșești sau de evenimente actuale, cum ar fi tragedia de la Colectiv sau Revoluția din decembrie 89.
O poezie despre „oameni, oameni, oameni” scrisă cu mult suflet și cu o frumusețe și o cursivitate de poveste, sigur va rezista în timp.
Cartea cuprinde o autobiografie a lui Rudy Löbel, versurile care l-au inspirat în creațiilor muzicale și povestea de viață a compozitorului, țesută cu firul narativ al scriitorului, țesut din realitate împletită cu imaginație. Cartea este, mai presus de omagiul adus unui prieten, un omagiu pe altarul artei, Albumul cu piesele muzicale vine la pachet, ca un dar de suflet.
Gabriela Ana Balan
SCRISORI DE PESTE ZIDURI
Editura Armonii Culturale, 2010
Păreri Ale Unor Cititori
S Scrisori de peste ziduri
sau
Delirul nevoii de (re)confirmare a propriei existențe
De cele mai multe ori, există, în viața noastră, momente când avem senzația că anumite evenimente, întâmplări, trăiri, emoții, sentimente, le-am „întâlnit” deja, că avem un déjà-vu asupra a tot ceea ce ne înconjoară, că suntem într-o ciclicitate, limitați de zidurile pe care mintea noastră le interpune între NOI și NOI-ÎNȘINE. De aici, apare și frustrarea legată de imposibilitatea de a evada din propria noastră viață, de a (ne) deveni liberul-arbitru, de a (ne) construi un viitor care să nu fie reminiscență a vreunui trecut, dar, mai ales, a imposibilității de a trăi efectiv în prezent. Clipele atrag după ele secvențe din cinemateca unei vieți, pe care am fi dorit-o altfel, am fi ridicat-o altfel, am fi demolat zidurile propriei noastre încorsetări.
Sinele nostru este o armă cu un puternic recul, care se îndreaptă de fiecare dată înspre noi, indiferent de oamenii ce roiesc în jurul nostru, de bunurile materiale ori iubirile pe care le-am câștigat, trăind pur și simplu. Relația cu Dumnezeu este, în genere, una dificilă, existând momente de negare evidentă, dar și momente de nevoie ardentă, de acel ceva care ne-ar putea întregi. Uneori, credința se transformă în necredință, albul devine negru, iar lumina pare să fie răpusă iremediabil de întuneric. Alteori, de dincoace de ziduri, ne proiectăm sinele dincolo de ele, eliberând energia minții, a sufletului, care tânjește după eliberare.
Filosofia pe care fiecare dintre muritori o are, ca și „carte de căpătâi”, nu este una universal-valabilă, datorată individualității omului, fiecare construindu-și un modus-vivendi, ca pe ceva unic și strict personal, în(din) care chiar propria persoană să fie inclusă sau exclusă definitiv. Principii morale, legi, cutume, canoane, vise împlinite sau nu, înrădăcinări sau dezrădăcinări fizice/spirituale, toate acestea formează un întreg relativ, asupra căruia se imprimă amprenta personală.
În virtutea acestei ubicui nevoi de autocunoaștere, de aprofundare până la sânge a principiilor, legilor sau sistemelor care guvernează la nivel spiritual-nevăzut întreg universul, apar, rând pe rând, scrieri sau autori care abordează multifațetatele aspecte ale lumii, constituindu-se ca părți ale unui solid inventar existențial. LUCIAN DUMBRAVĂ este un astfel de autor, iar ale sale SCRISORI DE PESTE ZIDURI este o atare scriere, cu astfel de dileme spirituale, existențiale, în încercarea de a-și contura o filosofie proprie, fără a necesita neapărat o evidentă conexiune cu lumea ori sistemele sale filosofice originare.
Structurată în trei părți - Cartea I („Haosul”, a se citi „Revolta Sinelui”), Cartea a II-a („Scrisorile” - „Evadarea în Sine”) și Cartea a III-a („Post Scriptum” - „Reîntoarcerea către Sine”) - lucrarea este un întreg ciclic, în care se construiesc personajele după culoarea, nuanța ori natura stării pe care eroul o traversează. Fiecare personaj este, de fapt, proiecția eului epic, o nouă versiune a povestitorului. Personajul principal – Naratorul (El - eroul) - se „încarnează” într-o multitudine de personaje, care reprezintă propriile ipostaze, duse până la paroxism, într-o perpetuă căutare a unei „nirvane”, fie doar și ca utopie supremă. Putem afirma că până și alternanța „casă-acasă” este o altă fațetă a personajului principal, și insistăm aici un aspect de remarcat: dialogurile cu varii personaje se fac mereu în limba portugheză(pe care autorul se dovedește a fi destul de stăpân), în timp ce gândurile, ideile, sunt exprimate mereu doar în limba română.
Dizertațiile filosofice, dialogurile sale, sunt părți vii ale unui monolog cu pronunțate accente psihologice, introvertiv-psihanalitice, parcurgând stări variate, de la revoltă, angoasă, furie, la extaz, chiar până la cele vecine cu nebunia: obscurantistul (personajul închipuit) care contrazice tot ce afirmă protagonistul, ținându-i în obscur convingerile, infirmiera(ele) - fața umană a eului (mila), doctorul psihiatru - fața doctă a personalității, care nu poate înțelege nimic din ce nu este probat științific, Eleonora - latura aparent mediocră (modestia) – dar cu vădită dorință de afirmare cu orice preț (inclusiv plagiatul), disimulând nebunia cu inteligență.
Evoluția stărilor pe care naratorul le parcurge este colorată, la propriu, trecând dinspre suferință angoasantă (Cartea I), spre calmul confesiunii (Cartea a II-a), până la resemnare, acceptarea propriului destin, dar revenirea cu insistență la nevoia de liniște (Cartea a III-a). În prima carte (EU-EI), personajul principal cunoaște suferința la propriu (conducând la afectarea integrității corporale), ca proiecție fizică a unei atroce suferințe spirituale (sila, sentimentul de nulitate, de abandon, însingurarea teribilă, repulsia socială), contracarată arareori de sentimente umane (iubire, admirație, erotism).
În cartea a doua (EU-SINE), lucrurile se mai potolesc, scrisorile fiind scrise către o altă variantă a eului epic, îmbunătățită, aproape perfectă, care știe să asculte, să confirme, să răspundă la iubire, să vindece calea spre o însingurare certă, dispusă să iubească și să accepte, minimalizând defectele și augmentând genialitatea. Poate de aceea, duetul este atât de romantic, având multe amintiri comune...
În cartea a III-a (EU-EU-ÎNSUMI), sub o aparentă stare de acalmie, eul se reîntoarce către sinele propriu, resimțind nevoia de întâlnire cu varianta sa perfectă, iubirea necondiționată. Pentru a-și dovedi că totul este real și că nu face parte dintr-un vis, dintr-o ficțiune creată, scrisorile rămân singura dovadă concretă. În această ultimă parte, totul se închide ciclic, sentimentul de deja-vu manifestându-se plenar. Reapar majoritatea personajelor din prima parte a cărții, doar că dezgustul față de propria ființă, de orice atingere fizică, de orice implicare emoțională, atingând cote paroxistice. Sentimentul de regăsire este însoțit de acela de superioritate, de situare asupra oricăror situații, personaje sau lucruri nedorite. Comportamentul, per ansamblu poate fi văzut ca ușor narcisistic, egoist, în ultimă instanță. Până și Eleonora capătă trăsături aparent umane, când, ajunsă la apogeul activității sale literare, manifestă dorința de a-și cere scuze, de a căpăta iertarea atât de mult râvnită. Iarăși un comportament a cărui sinceritate este relativ interpretabilă, care confirmă adorația de sine, dovadă a noului statut, care îi permite să aibă și astfel de abordări.
SCRISORI DE PESTE ZIDURI nu poate fi considerată un roman, nici măcar o nuvelă, fiind, din punctul nostru de vedere, un delir, precum un veritabil poem în proză, care împrumută erudiția autorului, îmbină sisteme filosofice, readuce în atenție conceptele expuse de Kant, Hegel și, de ce nu, ceva din frivolitatea și erotismul psihanalizei lui Nietzsche. Chiar și interpretarea viselor are conotații nietzsceniene. Legătura cu Dumnezeu este uneori gnostică, alteori agnostică, revolta împotriva divinității fiind evidentă. Ideile filosofice, uneori chiar originale, sunt mult prea numeroase pentru a fi citate, de aceea lăsăm cititorului plăcerea de a face față multiplelor contrarii, ale unei acribii în scris cum rar întâlnești. Puținele dialoguri ale scrierii au rolul de a rupe imaginarul și de a coborî în real, dar și de a adânci starea de meditație, de a infirma sau confirma stările prin care trece autorul.
Preocuparea lui Lucian Dumbravă asupra Sinelui este mai mult decât perseverentă, chiar două dintre volumele sale de poezie purtând titluri conotative: „Pedagogia sinelui” (2017), „Valențele sinelui” (2018), ambele titluri fiind apariții editoriale Armonii Culturale. Lucrarea de față este, așa cum am subliniat deja, o scriere erudită, nu foarte ușor de digerat, care, prin multitudinea de idei tranșante, poate provoca cititorului o stare psihedelică, similară transei. Există ceva de expurgat într-o astfel de scriere? Cel mai probabil da! Ne-am dori să sesizăm de mai multe ori intrând lumina prin fereastra larg deschisă a sufletului, să redescoperim un optimism care să strige în gura mare... „Da! Viața e frumoasă și merită a fi trăită, cu bunele și cu relele ei”, că ne putem abandona unui divin căruia îi pasă cu adevărat de noi, că trebuie să ne tratăm de însingurare, dând un nou sens vieții noastre. Și toate acestea, fie și prin a ne găsi capacitatea de reinventare.
Ce sentiment poți avea citind o astfel de scriere? E simplu! Sentimentul plăcut de a te ști invitat în confesionalul unui suflet special, că te poți regăsi în numeroasele pasaje ale cărții, că multe dintre trăirile și emoțiile manifestate aici îți aparțin, că te poți considera pe tine un nebun, dacă facem vorbire despre nebunia frumoasă constând în sacrificiul prin și pentru artă, și... nu doar de dragul artei!
SCRISORI DE PESTE ZIDURI este o scriere dură, pe care cei slabi de îngeri o vor urî sau o vor adora, fie doar și pentru simplul fapt că, deși idealist, realitățile vieții sunt prezentate „dezbrăcate” până la os, fără niciun menajament. Practic, sunt lecții de viață mari, cuprinse între pereții transparenți ai creuzetului epic. O creație de admirat și de invidiat, deopotrivă, pe care doar un poet de talia lui Lucian Dumbravă o putea scrie. AVE!
Gheorghe A. Stroia
Membru ARA, USE
sau
Delirul nevoii de (re)confirmare a propriei existențe
De cele mai multe ori, există, în viața noastră, momente când avem senzația că anumite evenimente, întâmplări, trăiri, emoții, sentimente, le-am „întâlnit” deja, că avem un déjà-vu asupra a tot ceea ce ne înconjoară, că suntem într-o ciclicitate, limitați de zidurile pe care mintea noastră le interpune între NOI și NOI-ÎNȘINE. De aici, apare și frustrarea legată de imposibilitatea de a evada din propria noastră viață, de a (ne) deveni liberul-arbitru, de a (ne) construi un viitor care să nu fie reminiscență a vreunui trecut, dar, mai ales, a imposibilității de a trăi efectiv în prezent. Clipele atrag după ele secvențe din cinemateca unei vieți, pe care am fi dorit-o altfel, am fi ridicat-o altfel, am fi demolat zidurile propriei noastre încorsetări.
Sinele nostru este o armă cu un puternic recul, care se îndreaptă de fiecare dată înspre noi, indiferent de oamenii ce roiesc în jurul nostru, de bunurile materiale ori iubirile pe care le-am câștigat, trăind pur și simplu. Relația cu Dumnezeu este, în genere, una dificilă, existând momente de negare evidentă, dar și momente de nevoie ardentă, de acel ceva care ne-ar putea întregi. Uneori, credința se transformă în necredință, albul devine negru, iar lumina pare să fie răpusă iremediabil de întuneric. Alteori, de dincoace de ziduri, ne proiectăm sinele dincolo de ele, eliberând energia minții, a sufletului, care tânjește după eliberare.
Filosofia pe care fiecare dintre muritori o are, ca și „carte de căpătâi”, nu este una universal-valabilă, datorată individualității omului, fiecare construindu-și un modus-vivendi, ca pe ceva unic și strict personal, în(din) care chiar propria persoană să fie inclusă sau exclusă definitiv. Principii morale, legi, cutume, canoane, vise împlinite sau nu, înrădăcinări sau dezrădăcinări fizice/spirituale, toate acestea formează un întreg relativ, asupra căruia se imprimă amprenta personală.
În virtutea acestei ubicui nevoi de autocunoaștere, de aprofundare până la sânge a principiilor, legilor sau sistemelor care guvernează la nivel spiritual-nevăzut întreg universul, apar, rând pe rând, scrieri sau autori care abordează multifațetatele aspecte ale lumii, constituindu-se ca părți ale unui solid inventar existențial. LUCIAN DUMBRAVĂ este un astfel de autor, iar ale sale SCRISORI DE PESTE ZIDURI este o atare scriere, cu astfel de dileme spirituale, existențiale, în încercarea de a-și contura o filosofie proprie, fără a necesita neapărat o evidentă conexiune cu lumea ori sistemele sale filosofice originare.
Structurată în trei părți - Cartea I („Haosul”, a se citi „Revolta Sinelui”), Cartea a II-a („Scrisorile” - „Evadarea în Sine”) și Cartea a III-a („Post Scriptum” - „Reîntoarcerea către Sine”) - lucrarea este un întreg ciclic, în care se construiesc personajele după culoarea, nuanța ori natura stării pe care eroul o traversează. Fiecare personaj este, de fapt, proiecția eului epic, o nouă versiune a povestitorului. Personajul principal – Naratorul (El - eroul) - se „încarnează” într-o multitudine de personaje, care reprezintă propriile ipostaze, duse până la paroxism, într-o perpetuă căutare a unei „nirvane”, fie doar și ca utopie supremă. Putem afirma că până și alternanța „casă-acasă” este o altă fațetă a personajului principal, și insistăm aici un aspect de remarcat: dialogurile cu varii personaje se fac mereu în limba portugheză(pe care autorul se dovedește a fi destul de stăpân), în timp ce gândurile, ideile, sunt exprimate mereu doar în limba română.
Dizertațiile filosofice, dialogurile sale, sunt părți vii ale unui monolog cu pronunțate accente psihologice, introvertiv-psihanalitice, parcurgând stări variate, de la revoltă, angoasă, furie, la extaz, chiar până la cele vecine cu nebunia: obscurantistul (personajul închipuit) care contrazice tot ce afirmă protagonistul, ținându-i în obscur convingerile, infirmiera(ele) - fața umană a eului (mila), doctorul psihiatru - fața doctă a personalității, care nu poate înțelege nimic din ce nu este probat științific, Eleonora - latura aparent mediocră (modestia) – dar cu vădită dorință de afirmare cu orice preț (inclusiv plagiatul), disimulând nebunia cu inteligență.
Evoluția stărilor pe care naratorul le parcurge este colorată, la propriu, trecând dinspre suferință angoasantă (Cartea I), spre calmul confesiunii (Cartea a II-a), până la resemnare, acceptarea propriului destin, dar revenirea cu insistență la nevoia de liniște (Cartea a III-a). În prima carte (EU-EI), personajul principal cunoaște suferința la propriu (conducând la afectarea integrității corporale), ca proiecție fizică a unei atroce suferințe spirituale (sila, sentimentul de nulitate, de abandon, însingurarea teribilă, repulsia socială), contracarată arareori de sentimente umane (iubire, admirație, erotism).
În cartea a doua (EU-SINE), lucrurile se mai potolesc, scrisorile fiind scrise către o altă variantă a eului epic, îmbunătățită, aproape perfectă, care știe să asculte, să confirme, să răspundă la iubire, să vindece calea spre o însingurare certă, dispusă să iubească și să accepte, minimalizând defectele și augmentând genialitatea. Poate de aceea, duetul este atât de romantic, având multe amintiri comune...
În cartea a III-a (EU-EU-ÎNSUMI), sub o aparentă stare de acalmie, eul se reîntoarce către sinele propriu, resimțind nevoia de întâlnire cu varianta sa perfectă, iubirea necondiționată. Pentru a-și dovedi că totul este real și că nu face parte dintr-un vis, dintr-o ficțiune creată, scrisorile rămân singura dovadă concretă. În această ultimă parte, totul se închide ciclic, sentimentul de deja-vu manifestându-se plenar. Reapar majoritatea personajelor din prima parte a cărții, doar că dezgustul față de propria ființă, de orice atingere fizică, de orice implicare emoțională, atingând cote paroxistice. Sentimentul de regăsire este însoțit de acela de superioritate, de situare asupra oricăror situații, personaje sau lucruri nedorite. Comportamentul, per ansamblu poate fi văzut ca ușor narcisistic, egoist, în ultimă instanță. Până și Eleonora capătă trăsături aparent umane, când, ajunsă la apogeul activității sale literare, manifestă dorința de a-și cere scuze, de a căpăta iertarea atât de mult râvnită. Iarăși un comportament a cărui sinceritate este relativ interpretabilă, care confirmă adorația de sine, dovadă a noului statut, care îi permite să aibă și astfel de abordări.
SCRISORI DE PESTE ZIDURI nu poate fi considerată un roman, nici măcar o nuvelă, fiind, din punctul nostru de vedere, un delir, precum un veritabil poem în proză, care împrumută erudiția autorului, îmbină sisteme filosofice, readuce în atenție conceptele expuse de Kant, Hegel și, de ce nu, ceva din frivolitatea și erotismul psihanalizei lui Nietzsche. Chiar și interpretarea viselor are conotații nietzsceniene. Legătura cu Dumnezeu este uneori gnostică, alteori agnostică, revolta împotriva divinității fiind evidentă. Ideile filosofice, uneori chiar originale, sunt mult prea numeroase pentru a fi citate, de aceea lăsăm cititorului plăcerea de a face față multiplelor contrarii, ale unei acribii în scris cum rar întâlnești. Puținele dialoguri ale scrierii au rolul de a rupe imaginarul și de a coborî în real, dar și de a adânci starea de meditație, de a infirma sau confirma stările prin care trece autorul.
Preocuparea lui Lucian Dumbravă asupra Sinelui este mai mult decât perseverentă, chiar două dintre volumele sale de poezie purtând titluri conotative: „Pedagogia sinelui” (2017), „Valențele sinelui” (2018), ambele titluri fiind apariții editoriale Armonii Culturale. Lucrarea de față este, așa cum am subliniat deja, o scriere erudită, nu foarte ușor de digerat, care, prin multitudinea de idei tranșante, poate provoca cititorului o stare psihedelică, similară transei. Există ceva de expurgat într-o astfel de scriere? Cel mai probabil da! Ne-am dori să sesizăm de mai multe ori intrând lumina prin fereastra larg deschisă a sufletului, să redescoperim un optimism care să strige în gura mare... „Da! Viața e frumoasă și merită a fi trăită, cu bunele și cu relele ei”, că ne putem abandona unui divin căruia îi pasă cu adevărat de noi, că trebuie să ne tratăm de însingurare, dând un nou sens vieții noastre. Și toate acestea, fie și prin a ne găsi capacitatea de reinventare.
Ce sentiment poți avea citind o astfel de scriere? E simplu! Sentimentul plăcut de a te ști invitat în confesionalul unui suflet special, că te poți regăsi în numeroasele pasaje ale cărții, că multe dintre trăirile și emoțiile manifestate aici îți aparțin, că te poți considera pe tine un nebun, dacă facem vorbire despre nebunia frumoasă constând în sacrificiul prin și pentru artă, și... nu doar de dragul artei!
SCRISORI DE PESTE ZIDURI este o scriere dură, pe care cei slabi de îngeri o vor urî sau o vor adora, fie doar și pentru simplul fapt că, deși idealist, realitățile vieții sunt prezentate „dezbrăcate” până la os, fără niciun menajament. Practic, sunt lecții de viață mari, cuprinse între pereții transparenți ai creuzetului epic. O creație de admirat și de invidiat, deopotrivă, pe care doar un poet de talia lui Lucian Dumbravă o putea scrie. AVE!
Gheorghe A. Stroia
Membru ARA, USE
SFERELE CERCULUI, volumul I
Editura Armonii Culturale, 2018
Opinii Ale Unor Cititori
În ”Sferele cercului” Lucian Dumbravă reușește să creeze un personaj care transcende de la o poveste la alta, un personaj cu visele amputate, refugiat oniric într-o tristețe resemnată, aflat mereu într-o căutare dantescă a unei lumi ideale plină de lumină și iubire, o lume perfectă, ca o sferă, un paradis unde toți oamenii sunt desăvârșiți precum cuvintele care întrupează Binele, ”un vis utopic, ireal și sublim tocmai prin natura lui ireală și utopică”.
Tonul povestirilor este unul direct, fără figuri de stil, frust aproape, ca o destăinuire ad-hoc în fața unui străin pe care știi că nu-l vei mai întâlni niciodată, ton ales de autor pentru a-și purta cititorul prin tărâmul celor care trăiesc cu moartea pe umăr, un perpetuu memento mori care tulbură existența celui care trăiește cu teama că nu va lăsa nicio urmă, nicio dovadă a faptului că a fost om, cu nostalgia amară a unei vieți cu finalul mereu aproape, viață trăită într-o iluzie transformată în reper: ”Copilăria ni s-a dus – am pierdut puritatea. A trecut și tinerețea, luându-ne cu ea toate visele. Ne-a mai rămas această vârstă a vieții viitoare.”
Protagoniștii povestirilor sunt introvertiții, sortiți singurătății, damnați la solitudine pe viață, și dincolo de ea, trăind cu teama că vor muri fără a spune ceva, fără a scrie măcar un singur rând, cu teama că Veșnicia nu va fi decât o continuare a Infernului numit Viață, un ceva căruia nu i se pot opune: ”Veșnicia!... M-a apucat o groază teribilă, groaza de „pentru totdeauna”; o panică desăvârșită, vulcanică mi-a cuprins întreaga ființă: să nu mai existe nicio șansă la altceva, indiferent de momentul prezent!”
Aceste stări vin împreună cu conștientizarea singurătații: ”Pentru prima oară în viață, mi-am dat seama că eram, de mult timp, în deplină singurătate.” Introspecțiile scot la iveală o capitulare în fața lumii, un abandon al Eu-lui: ”Făcându-mi drumuri înspre tot și toți, am uitat să stau cu mine însumi, să exist eu însumi. Fie că sinele îmi plecase într-altă parte, fie că nu-l construisem niciodată, el nu era cu mine... Devenisem un gol.”
Singur, singurătate, însingurare este tripticul care domină povestirile acestui volum care se dorește o exorcizare cu ajutorul cuvintelor, volum în care autorul mizează, în ciuda importanţei visului, atât pe forța artei ”singura religie valabilă și care aduce atât împăcarea cu sinele, cât și înveșnicirea sufletului” cât și pe forța iubirii în a desăvârși ceea ce viața, prin diferite întâmplări nefaste, a reușit să amputeze în fiecare personaj, iubirea fiind singurul impuls care nu poate fi controlat. ”Incontrolabil, în el se răscula ceva ce nu putea nici susține și nici opri, o gravă dorință de a iubi ceva sau pe cineva. Orice sau pe oricine: o fată, o pasiune, o prietenie, să iubească un ceva căruia să i se dedice.”, în timp ce visul este nu doar o fugă din real, dar și instrumentul ales pentru desăvârșire (”cu doar câteva trăsături de penel, mi-a desăvârșit trupul, desenându-mi și piciorul drept”), sau visul lucid în care visătorul devine conștient și acționează voluntar ”În momentul în care m-am sacrificat murind, credeam că voi pieri în întregime.”
Povestirile din ”Sferele cercului” de Lucian Dumbravă ne dau senzația unor însemnări dintr-o lume aflată la limita dintre real și ireal, balansul dintre teama de moarte și dorința ”de a bea paharul vieții până la fund. Dintr-o singură sorbitură”, dorința de a trece dincolo pentru a trăi în visele pe care fiecare protagonist le construiește. ”După această scurtă ațipire, am intrat în somnul cel mai profund și, abia atunci, visul a rămas singura mea realitate.”
Concluzia e una dantescă: în pofida frământărilor, a îndoielilor, a împotrivirii, a unei temeri de risipire în neant, Zborul spre lumină este singurul sens al stării de Om.
„În acel moment, mi-am desfăcut aripile și m-am ridicat deasupra umbrei, deasupra pădurii întunecate și, ca scăpat dintr-o mare primejdie, am intrat în lumină.”
Serenella Pădurariu
( Scriitor, artist grafic)
Pentru unii oameni, viața este asemenea unui cerc - figura plană, perfectă din punct de vedere geometric. Doar anumite întâmplări, evenimente, devin tangente sau secante acestui cerc, marcând fireasca trecere a vieții prin incidența cu unul sau două puncte. Pentru alții, viața este o sferă, simbolul geometric spațial al perfecțiunii, generată prin rotirea cercului generator în jurul propriului centru. Pentru Lucian Dumbravă, viața e un cerc ce se rotește frenetic în apa amintirii, generând sferice bule ce tind să iasă la suprafață, pentru ca apoi să dispară în neant.
Amintiri, gânduri, inovații, elemente SF cu tentă thriller, fac din povestirile cărții tot atâtea sfere, aliniate cercului generator. Tema predilectă, moartea, este văzută ca o entitate noetică, ce face trimiterea dintr-o lume, într-o altă lume, dar o entitate ce nu mai este invincibilă, imuabilă, ci care capătăt trăsături umane, uneori devenind iubită, alteori persona non grata. Personajul central este eul auctorial ce transgresează spațiile sferice, salturile pe care le face fiind spectaculoase.
Cadrele povestirilor se schimbă cu rapiditate, alternând de la agitația citadină, la solitudinea și liniștea pădurilor rurale, adânci, misterioase. Personajele sunt diverse, unele desprinse din realitate, altele imaginate, unele înotând în apa tulbure a vieții, altele ieșind din ramele picturilor ca într-un film de Hitchcock, însă dizabilitățile fizice ale acestora fac trimitere expresă la amputările morale și spirituale specifice vremurilor prezente.
O lectură interesantă, care va putea produce fiori cititorului, dar care îl va putea readuce cu picioarele pe pământ, întru reconsiderarea sensului teluricei sale existențe. Un insidios dor, o ardentă nevoie de lumină, de eliberare, care poate umezi ochii până la lacrimi. Lucian Dumbravă este un artizan al penelului, un om cu suflet de artist care pictează pe cerul simțirilor noastre... nedumerire - o stare plăcută, chiar dacă uneori terifiantă, ce poate provoca o gravă adicție emoțională.
Gheorghe A. Stroia
(Membru al Academiei Româno - Americană de Arte și Științe)
Tonul povestirilor este unul direct, fără figuri de stil, frust aproape, ca o destăinuire ad-hoc în fața unui străin pe care știi că nu-l vei mai întâlni niciodată, ton ales de autor pentru a-și purta cititorul prin tărâmul celor care trăiesc cu moartea pe umăr, un perpetuu memento mori care tulbură existența celui care trăiește cu teama că nu va lăsa nicio urmă, nicio dovadă a faptului că a fost om, cu nostalgia amară a unei vieți cu finalul mereu aproape, viață trăită într-o iluzie transformată în reper: ”Copilăria ni s-a dus – am pierdut puritatea. A trecut și tinerețea, luându-ne cu ea toate visele. Ne-a mai rămas această vârstă a vieții viitoare.”
Protagoniștii povestirilor sunt introvertiții, sortiți singurătății, damnați la solitudine pe viață, și dincolo de ea, trăind cu teama că vor muri fără a spune ceva, fără a scrie măcar un singur rând, cu teama că Veșnicia nu va fi decât o continuare a Infernului numit Viață, un ceva căruia nu i se pot opune: ”Veșnicia!... M-a apucat o groază teribilă, groaza de „pentru totdeauna”; o panică desăvârșită, vulcanică mi-a cuprins întreaga ființă: să nu mai existe nicio șansă la altceva, indiferent de momentul prezent!”
Aceste stări vin împreună cu conștientizarea singurătații: ”Pentru prima oară în viață, mi-am dat seama că eram, de mult timp, în deplină singurătate.” Introspecțiile scot la iveală o capitulare în fața lumii, un abandon al Eu-lui: ”Făcându-mi drumuri înspre tot și toți, am uitat să stau cu mine însumi, să exist eu însumi. Fie că sinele îmi plecase într-altă parte, fie că nu-l construisem niciodată, el nu era cu mine... Devenisem un gol.”
Singur, singurătate, însingurare este tripticul care domină povestirile acestui volum care se dorește o exorcizare cu ajutorul cuvintelor, volum în care autorul mizează, în ciuda importanţei visului, atât pe forța artei ”singura religie valabilă și care aduce atât împăcarea cu sinele, cât și înveșnicirea sufletului” cât și pe forța iubirii în a desăvârși ceea ce viața, prin diferite întâmplări nefaste, a reușit să amputeze în fiecare personaj, iubirea fiind singurul impuls care nu poate fi controlat. ”Incontrolabil, în el se răscula ceva ce nu putea nici susține și nici opri, o gravă dorință de a iubi ceva sau pe cineva. Orice sau pe oricine: o fată, o pasiune, o prietenie, să iubească un ceva căruia să i se dedice.”, în timp ce visul este nu doar o fugă din real, dar și instrumentul ales pentru desăvârșire (”cu doar câteva trăsături de penel, mi-a desăvârșit trupul, desenându-mi și piciorul drept”), sau visul lucid în care visătorul devine conștient și acționează voluntar ”În momentul în care m-am sacrificat murind, credeam că voi pieri în întregime.”
Povestirile din ”Sferele cercului” de Lucian Dumbravă ne dau senzația unor însemnări dintr-o lume aflată la limita dintre real și ireal, balansul dintre teama de moarte și dorința ”de a bea paharul vieții până la fund. Dintr-o singură sorbitură”, dorința de a trece dincolo pentru a trăi în visele pe care fiecare protagonist le construiește. ”După această scurtă ațipire, am intrat în somnul cel mai profund și, abia atunci, visul a rămas singura mea realitate.”
Concluzia e una dantescă: în pofida frământărilor, a îndoielilor, a împotrivirii, a unei temeri de risipire în neant, Zborul spre lumină este singurul sens al stării de Om.
„În acel moment, mi-am desfăcut aripile și m-am ridicat deasupra umbrei, deasupra pădurii întunecate și, ca scăpat dintr-o mare primejdie, am intrat în lumină.”
Serenella Pădurariu
( Scriitor, artist grafic)
Pentru unii oameni, viața este asemenea unui cerc - figura plană, perfectă din punct de vedere geometric. Doar anumite întâmplări, evenimente, devin tangente sau secante acestui cerc, marcând fireasca trecere a vieții prin incidența cu unul sau două puncte. Pentru alții, viața este o sferă, simbolul geometric spațial al perfecțiunii, generată prin rotirea cercului generator în jurul propriului centru. Pentru Lucian Dumbravă, viața e un cerc ce se rotește frenetic în apa amintirii, generând sferice bule ce tind să iasă la suprafață, pentru ca apoi să dispară în neant.
Amintiri, gânduri, inovații, elemente SF cu tentă thriller, fac din povestirile cărții tot atâtea sfere, aliniate cercului generator. Tema predilectă, moartea, este văzută ca o entitate noetică, ce face trimiterea dintr-o lume, într-o altă lume, dar o entitate ce nu mai este invincibilă, imuabilă, ci care capătăt trăsături umane, uneori devenind iubită, alteori persona non grata. Personajul central este eul auctorial ce transgresează spațiile sferice, salturile pe care le face fiind spectaculoase.
Cadrele povestirilor se schimbă cu rapiditate, alternând de la agitația citadină, la solitudinea și liniștea pădurilor rurale, adânci, misterioase. Personajele sunt diverse, unele desprinse din realitate, altele imaginate, unele înotând în apa tulbure a vieții, altele ieșind din ramele picturilor ca într-un film de Hitchcock, însă dizabilitățile fizice ale acestora fac trimitere expresă la amputările morale și spirituale specifice vremurilor prezente.
O lectură interesantă, care va putea produce fiori cititorului, dar care îl va putea readuce cu picioarele pe pământ, întru reconsiderarea sensului teluricei sale existențe. Un insidios dor, o ardentă nevoie de lumină, de eliberare, care poate umezi ochii până la lacrimi. Lucian Dumbravă este un artizan al penelului, un om cu suflet de artist care pictează pe cerul simțirilor noastre... nedumerire - o stare plăcută, chiar dacă uneori terifiantă, ce poate provoca o gravă adicție emoțională.
Gheorghe A. Stroia
(Membru al Academiei Româno - Americană de Arte și Științe)
Clip De Prezentare
************************************************************************************************************
TAINA OMULUI DE LUT
Editura Armonii Culturale, 2016
Opinii Ale Unor Cititori
„Despre Lucian Dumbravă se poate spune că este un scriitor plurivalent, care adoptă, cu suficientă precizie și lejeritate, varii genuri literare. Versatil și sensibil, reușind să treacă ușor de la starea impusă de exprimarea lirică, la cea indusă de o scriere în proză, iată, spre surprinderea și bucuria noastră, un nou volum de proză scurtă, poetic intitulat „Taina Omului de Lut”. Titlul este intenționat scris cu majuuscule, autorul dorind să puncteze astfel efemeritatea vieții, implacabilul destinului ascuns printre meandrele existenței, dar și dorința Lutului la înstelare, la convertirea trăirii în piesa unui puzzle etern.
Textele din carte - cu un ton aparent grav, prezentând fapte ori întâmplări triste, cu finaluri nefericite, cu personaje inedite simplu conturate, cu un fir epic desfășurat precum ața unui mosor invizibil - conturează profilul de narator al lui Lucian Dumbravă, care tinde spre o perfecțiune a expresiei artistice. Interesantă este valoarea morală a fiecărei proze scurte, învățămintele ce pot fi trase, ca o viziune de ansamblu asupra vieții: puterea sacrificiului și a iubirii care trec până în lumea de dincolo - un sublim zbor al îngerilor născuți și crescuți din durere, precum o ofrandă adusă nemuririi. Ca într-un simplu zbor cu parașuta, despre care nu ai certitudini, dar speri că se va deschide... până în ultima secundă.”
Gheorghe A. Stroia
(Membru al Academiei Româno - Americană de Arte și Științe)
Textele din carte - cu un ton aparent grav, prezentând fapte ori întâmplări triste, cu finaluri nefericite, cu personaje inedite simplu conturate, cu un fir epic desfășurat precum ața unui mosor invizibil - conturează profilul de narator al lui Lucian Dumbravă, care tinde spre o perfecțiune a expresiei artistice. Interesantă este valoarea morală a fiecărei proze scurte, învățămintele ce pot fi trase, ca o viziune de ansamblu asupra vieții: puterea sacrificiului și a iubirii care trec până în lumea de dincolo - un sublim zbor al îngerilor născuți și crescuți din durere, precum o ofrandă adusă nemuririi. Ca într-un simplu zbor cu parașuta, despre care nu ai certitudini, dar speri că se va deschide... până în ultima secundă.”
Gheorghe A. Stroia
(Membru al Academiei Româno - Americană de Arte și Științe)
Povestire din volum, în lectura actorului
Liviu Crăciun
************************************************************************************************************
ÎNGERUL DE PIATRĂ/ANJO DE PEDRA
Editura Armonii Culturale, 2015
Opinii Ale Unor Cititori
Pe Lucian Dumbravă l-am descoperit pe youtube, când întâmpător m-am oprit la un video-clip. L-am ascultat fascinată recitând cu o voce frumoasă, plină, masculină și totuși melodioasă, prin lirica sa. De atunci am vizionat multe astfel de clipuri, cu poezii scrise de dânsul ori ale unor prieteni poeți. Oportunitățile oferite de canalul youtube și măiestria poetului fac din textul scris un moment artistic de valoare.
Cu ceva timp în urmă, Mihai Cătrună, pictor talentat, grafician de carte apreciat, mi-a dăruit o carte cu grafică ce-i poartă semnătura. Cartea se numește “Îngerul de piatră”=”Anjo de pedra”, Editura Armonii culturale- 2015, fiind tradusă și în limba portugheză de către Maria Rosa Grade Pontes das Dores Charneco și are autor pe Lucian Dumbravă.
Deosebită plăcere mi-a făcut lecturarea povestirii „Îngerul de piatră”, o povestire scurtă ce ne poartă pe parcursul celor 38 de pagini într-o lume a speranței, luminată de puterea credinței că mai există încă minuni. Fără de ele viața ar fi cu mult mai tristă, mai apăsătoare.
O noapte banală întunecată și rece, într-un sat de pescari aflat undeva, la malul unei ape, devine magică atunci când, odată cu un fulger alb căzut din cer, într-o poiană, din pământul crăpat de acel fulger apare nici mai mult nici mai puțin decât un înger imaculat . Acesta nu prea înțelege nici cum, dar nici de ce ar fi coborât din cer. El face efortul de a-și aminti de ce se află acolo. Sus în cer, aproape de Divinitate acel înger nu avuse decât o singură, arzătoare dorință și anume aceea de a cunoaște viața oamenilor și a-i ajuta. Odată ajuns în lumea acestora, deși aripile erau grele a învățat zborul și a pornit să-și îndeplinească menirea de a ajuta. „Cât de bine se simțea îngerul acolo, aproape de viața oamenilor, de viața lor pe care până acum a văzut-o doar din înaltul cerurilor în care și-a avut casa!”( cap 3, pag 13)
Și dacă și-a dorit să vină pe Pamânt pentru a ajuta oamenii, iată că îngerul a pornit spre sat și a intrat, nevăzut de nimeni într-o casă sărăcăcioasă de pescar. Nu mică i-a fost mirarea când a descoperit pe un perete un tablou ce reprezenta un înger care îi semăna leit. „Poate, cândva, am avut aceiași lume, poate că odată, foarte demult, oameni și îngeri trăiau la un loc, altfel cum ar fi putut ști oamenii cum arătăm?”
Stând liniștit și încercând să afle câte ceva despre locatarul acelei casuțe sărăcăcioase îngerul află un secret cumplit ce-l tulbură foarte mult. El crezuse că oamenii sunt buni...Atât de mult s-a tulburat încât a vărsat mulțime de lacrimi amare.
Nu aș vrea să divulg toate tainele acestei minunate povestiri deoarece cititorul n-ar mai fi interesat de citirea ei. Ar pierde nu numai firul povestii dar și deliciul unei lecturi adorabile, cu descrieri, cu stări, cu emoții. Nu pot să trec mai departe, înainte de a da un scurt fragment, despre noaptea aceea în care îngerul veghează la niște destine, aflate la granița dintre viață și moarte, dintre decădere și înălțare. „Se însera, copacii se ascundeau devenind umbre, păsările se-ntorceau la cuibui, pentru a-și pregăti somnul de noapte. Soarele își aruncă ultimele raze ca într-un semn de ,noapte bună, și dispăru pentru a deschide o nouă zi într-o altă parte a lumii.” ( cap. 4 pag. 22).
Începându-și lucrarea sa de înger binefăcător el face așa fel încât acolo unde aproape dispăruse speranța, aceasta să reînvie ”Speranța luase locul deznădejdii”(cap 5 pag 25), iar unde adormise conștiința, aceasta să se trezească. „Împăcat în sinea lui, îngerul ieși. Lăsase acolo conștiința.”( Cap5. pag 28).
In lumea poetului Lucian Dumbarvă, de data aceasta în postura de prozator, dar fără a se depărta prea mult de limbajul poetic, lumea e o poartă spre cer, iar cerul o poartă spre lume. „Privea bolta înaltă, plină de stele, de deasupra lui și se gândea că este poarta dinspre o lume și o altă lume , dintre o viață și o altă viață.”( cap 6 pag 30).
În răgazul de gândire dintre două fapte bune, îngerul din poveste salvează o viață, mai face ceva bun după priceperea lui nu omenască că nu-i om, ci îngerească deoarece este înger.
Trezind conștiințe adormite, redând viață și aducând speranță, îngerul răspândește în acel sat lumina faptelor bune, bucuria, toate acestea fiind învăluite în mister, așa cum sunt de altfel toate minunile ce se petrec în viața noastră de când ne naștem și până murim.
O povestire minunată, pentru adulți dar și pentru copii, ce ne face să înțelegem fără tăgadă că nimic în lumea aceasta, nu este doar în puterea omului a cărui fire e de cele mai multe ori delăsătoare, egoistă, rea, gata să piardă speranța și să cadă în deznădejde.
Atunci când citesc o carte, când după lectură simt nevoia să scriu câteva rânduri, nu pentru a face aprecieri critice ci doar spre a împărtăși cititorilor mei trăirile ce mi le-a oferit aceasta, caut și aproape întodeauna găsesc acel grăunte de credință, acea rază de lumină dătătoare nu numai de speranță ci de ceritudine că omul se află mereu sub aripa protectoare a Divinității ce lucrează direct sau prin îngerii săi veghind la triumful binelui, al vietii si al luminii. O carte pe care o citești în maxim jumătate de oră, în așteptarea unui tren (ce vine la timp), din România ori din Portugalia! Valoarea cărții este sporită și de grafica făcută pe text, de către graficianul Mihai Cătrună.
Am scris cu sufletul deschis, despre un înger iubitor de oameni, dintr-o carte frumoasă, astăzi de ziua Sfântului Spiridon, care asemenea acelui înger colindă uneori lumea întreagă spre a face minuni acolo unde oamenii cred că totul e pierdut.
Despre oamenii ce scriu despre îngeri, să auzim numai de bine!
Dorina Stoica
(Membră a Uniunii Scriitorilor Europeni din Moldova)
Poet fără nicio umbră de îndoială, liric până în profunzimile ființei sale, solar, empatic, mereu preocupat de soarta lumii, cu o nativă dorință de îmbogățire a spiritului, Lucian Dumbravă se dovedește a fi și un talentat prozator. Dispus să uimească prin sinceritatea trăirilor sale, prin frumusețea gândurilor, Lucian speră, din toată inima, ca multvisata creștere spirituală umană să nu rămână doar o fata morgana, ci să devină o tangibilă realitate.
Lucian Dumbravă crede în îngeri, crede în minuni, dar cu atât mai mult, crede în oameni, în puterea lor de a fi buni și generoși, de a dobândi iluminarea și iertarea divină. Se nutrește speranța că omul poate fi mai aproape de Dumnezeu, de Cel pe care simte nevoia să-l adore, să îi mărturisească dragostea, prin fiecare faptă ori gând pozitiv. Suferința îngerului de piatră, strâns legată de limitările firii umane, este, de fapt, durerea omului viu în fața neputinței de vindecare a omenirii, de alinare a sângerărilor perpetue ce-i slăbesc puterea.
Povestea hoțului, a tatălui disperat de boala fiului său, a bătrânului pescar pierdut și regăsit, sunt doar ipostaze ale unei certe vindecări, pe care doar îngerul din piatră o poate aduce. O carte cu îngeri și despre îngeri, scrisă cu un lirism cuceritor. Îngerul de piatră este de fapt… semnătura olografă a lui Lucian Dumbravă!
Gheorghe Stroia
(Membru al Academiei Româno-Americane de Artă și Știință)
Cu ceva timp în urmă, Mihai Cătrună, pictor talentat, grafician de carte apreciat, mi-a dăruit o carte cu grafică ce-i poartă semnătura. Cartea se numește “Îngerul de piatră”=”Anjo de pedra”, Editura Armonii culturale- 2015, fiind tradusă și în limba portugheză de către Maria Rosa Grade Pontes das Dores Charneco și are autor pe Lucian Dumbravă.
Deosebită plăcere mi-a făcut lecturarea povestirii „Îngerul de piatră”, o povestire scurtă ce ne poartă pe parcursul celor 38 de pagini într-o lume a speranței, luminată de puterea credinței că mai există încă minuni. Fără de ele viața ar fi cu mult mai tristă, mai apăsătoare.
O noapte banală întunecată și rece, într-un sat de pescari aflat undeva, la malul unei ape, devine magică atunci când, odată cu un fulger alb căzut din cer, într-o poiană, din pământul crăpat de acel fulger apare nici mai mult nici mai puțin decât un înger imaculat . Acesta nu prea înțelege nici cum, dar nici de ce ar fi coborât din cer. El face efortul de a-și aminti de ce se află acolo. Sus în cer, aproape de Divinitate acel înger nu avuse decât o singură, arzătoare dorință și anume aceea de a cunoaște viața oamenilor și a-i ajuta. Odată ajuns în lumea acestora, deși aripile erau grele a învățat zborul și a pornit să-și îndeplinească menirea de a ajuta. „Cât de bine se simțea îngerul acolo, aproape de viața oamenilor, de viața lor pe care până acum a văzut-o doar din înaltul cerurilor în care și-a avut casa!”( cap 3, pag 13)
Și dacă și-a dorit să vină pe Pamânt pentru a ajuta oamenii, iată că îngerul a pornit spre sat și a intrat, nevăzut de nimeni într-o casă sărăcăcioasă de pescar. Nu mică i-a fost mirarea când a descoperit pe un perete un tablou ce reprezenta un înger care îi semăna leit. „Poate, cândva, am avut aceiași lume, poate că odată, foarte demult, oameni și îngeri trăiau la un loc, altfel cum ar fi putut ști oamenii cum arătăm?”
Stând liniștit și încercând să afle câte ceva despre locatarul acelei casuțe sărăcăcioase îngerul află un secret cumplit ce-l tulbură foarte mult. El crezuse că oamenii sunt buni...Atât de mult s-a tulburat încât a vărsat mulțime de lacrimi amare.
Nu aș vrea să divulg toate tainele acestei minunate povestiri deoarece cititorul n-ar mai fi interesat de citirea ei. Ar pierde nu numai firul povestii dar și deliciul unei lecturi adorabile, cu descrieri, cu stări, cu emoții. Nu pot să trec mai departe, înainte de a da un scurt fragment, despre noaptea aceea în care îngerul veghează la niște destine, aflate la granița dintre viață și moarte, dintre decădere și înălțare. „Se însera, copacii se ascundeau devenind umbre, păsările se-ntorceau la cuibui, pentru a-și pregăti somnul de noapte. Soarele își aruncă ultimele raze ca într-un semn de ,noapte bună, și dispăru pentru a deschide o nouă zi într-o altă parte a lumii.” ( cap. 4 pag. 22).
Începându-și lucrarea sa de înger binefăcător el face așa fel încât acolo unde aproape dispăruse speranța, aceasta să reînvie ”Speranța luase locul deznădejdii”(cap 5 pag 25), iar unde adormise conștiința, aceasta să se trezească. „Împăcat în sinea lui, îngerul ieși. Lăsase acolo conștiința.”( Cap5. pag 28).
In lumea poetului Lucian Dumbarvă, de data aceasta în postura de prozator, dar fără a se depărta prea mult de limbajul poetic, lumea e o poartă spre cer, iar cerul o poartă spre lume. „Privea bolta înaltă, plină de stele, de deasupra lui și se gândea că este poarta dinspre o lume și o altă lume , dintre o viață și o altă viață.”( cap 6 pag 30).
În răgazul de gândire dintre două fapte bune, îngerul din poveste salvează o viață, mai face ceva bun după priceperea lui nu omenască că nu-i om, ci îngerească deoarece este înger.
Trezind conștiințe adormite, redând viață și aducând speranță, îngerul răspândește în acel sat lumina faptelor bune, bucuria, toate acestea fiind învăluite în mister, așa cum sunt de altfel toate minunile ce se petrec în viața noastră de când ne naștem și până murim.
O povestire minunată, pentru adulți dar și pentru copii, ce ne face să înțelegem fără tăgadă că nimic în lumea aceasta, nu este doar în puterea omului a cărui fire e de cele mai multe ori delăsătoare, egoistă, rea, gata să piardă speranța și să cadă în deznădejde.
Atunci când citesc o carte, când după lectură simt nevoia să scriu câteva rânduri, nu pentru a face aprecieri critice ci doar spre a împărtăși cititorilor mei trăirile ce mi le-a oferit aceasta, caut și aproape întodeauna găsesc acel grăunte de credință, acea rază de lumină dătătoare nu numai de speranță ci de ceritudine că omul se află mereu sub aripa protectoare a Divinității ce lucrează direct sau prin îngerii săi veghind la triumful binelui, al vietii si al luminii. O carte pe care o citești în maxim jumătate de oră, în așteptarea unui tren (ce vine la timp), din România ori din Portugalia! Valoarea cărții este sporită și de grafica făcută pe text, de către graficianul Mihai Cătrună.
Am scris cu sufletul deschis, despre un înger iubitor de oameni, dintr-o carte frumoasă, astăzi de ziua Sfântului Spiridon, care asemenea acelui înger colindă uneori lumea întreagă spre a face minuni acolo unde oamenii cred că totul e pierdut.
Despre oamenii ce scriu despre îngeri, să auzim numai de bine!
Dorina Stoica
(Membră a Uniunii Scriitorilor Europeni din Moldova)
Poet fără nicio umbră de îndoială, liric până în profunzimile ființei sale, solar, empatic, mereu preocupat de soarta lumii, cu o nativă dorință de îmbogățire a spiritului, Lucian Dumbravă se dovedește a fi și un talentat prozator. Dispus să uimească prin sinceritatea trăirilor sale, prin frumusețea gândurilor, Lucian speră, din toată inima, ca multvisata creștere spirituală umană să nu rămână doar o fata morgana, ci să devină o tangibilă realitate.
Lucian Dumbravă crede în îngeri, crede în minuni, dar cu atât mai mult, crede în oameni, în puterea lor de a fi buni și generoși, de a dobândi iluminarea și iertarea divină. Se nutrește speranța că omul poate fi mai aproape de Dumnezeu, de Cel pe care simte nevoia să-l adore, să îi mărturisească dragostea, prin fiecare faptă ori gând pozitiv. Suferința îngerului de piatră, strâns legată de limitările firii umane, este, de fapt, durerea omului viu în fața neputinței de vindecare a omenirii, de alinare a sângerărilor perpetue ce-i slăbesc puterea.
Povestea hoțului, a tatălui disperat de boala fiului său, a bătrânului pescar pierdut și regăsit, sunt doar ipostaze ale unei certe vindecări, pe care doar îngerul din piatră o poate aduce. O carte cu îngeri și despre îngeri, scrisă cu un lirism cuceritor. Îngerul de piatră este de fapt… semnătura olografă a lui Lucian Dumbravă!
Gheorghe Stroia
(Membru al Academiei Româno-Americane de Artă și Știință)
Informații Diverse
Încercarea de a scrie o poveste pentru copii, a născut acest volum, în ediție bilingvă, română-portugheză. Publicarea, cu o grafică de Mihai Cătrună, a fost publicat în 2015, la Editura „Armonii culturale”.
************************************************************************************************************
MAIDANUL FILOSOFILOR
Editura NICO, 2013
Editura eLiteratura, 2015
Opinii Ale Unor Cititori
„Starea de luciditate este într-un echilibru rezonabil! Conform constatărilor mele, teritoriul spiritului literar îți este survolat de doi mari Arhangheli ai peniței: dacă de Marele Canion al prozei se preocupă Dostoievski, peste plaiurile poeziei tronează, blajin, Minulescu. Un Yin și Yang între Dostoievski și E.A.Poe, ar fi putut constitui oarecare ”probleme”, dar așa cum este acum, echilibrul mi se pare ok !... Dacă în sufletul unui poet , mai devreme sau mai-târziu cineva trădează, acesta are un nume : Inspirația !...”
Petre Chiriac
„Îmi place că Lucian Dumbravă vine cu puncte de vedere... diferite, neașteptate... Mă pune pe gânduri... Și asta e bine.”
Monica Vaida
„Îmi place „Maidanul Filosofilor” pentru că nu îți spune ce au gândit alții, ci îți creează aceea idee aproape hipnotică, anume că l-ai scris tu și nu îți mai amintești! Kant spunea că nu poți învăța Filozofia ci doar să înveți sa filozofezi. Acest lucru îl face și Lucian Dumbravă, în romanul „Maidanul Filosofilor”: obligă cititorul să gândească și să filozofeze la fiecare pagină, creând impresia că romanul se scrie citindu-l!"
Liviu Simihăian
„Personaje din diverse straturi sociale, petrec o noapte în casa unui preot, jucând cărți, povestind și comentând... O carte care te destinde, dar îți și pune în față marile probleme ale lumii, așa cum sunt ele observate din diferite unghiuri și înțelese de eroii acestui surprinzător roman.”
Ibooksquare.ro
„Mă dusesem la Librăria Eminescu pentru o altă carte dar, negăsind-o, m-am trezit în mână cu “Maidanul filosofilor” de Lucian Dumbravă. Mi-a prins bine s-o citesc. Genul care-mi place. O construcție puternică pe o acțiune extrem de simplă. Un grup de cunoscuți se așează în jurul unei mese destinată unui joc de poker, într-o zi ploioasă: un preot, un polițist, o învățătoare, un pictor și un muncitor.
Mi-ar fi plăcut să fiu acolo. Măcar pentru a-i schimba numele de - Muncitor. Prea l-am întâlnit în fiece clipă, cîndva, demult! Dar... autorul a vrut să-l facă mai degrabă un reprezentant al mulțimii. Și în acest context îl caracterizează cel mai complet. El e deținătorul unor gânduri mai aproape de logică, mai aproape de ceea ce întâlnim ca soluție în viață. Într-un fel pare a fi cel ce gândește simplu dar exact, deține soluția sau adevărul în anumite percepte.
Jocul de cărți - un fundal care păstrează si el ascendența și dinamismul prin acțiuni colaterale - adună laolaltă modalități de gândire, personalizăți distinctive, idei extrem de vii la care parcă ești incitat să participi, să le confirmi sau să le infirmi, prin propria gândire. De la opinii, atingeri sensibile, incitante, privind teroriștii, la condiția omului în diferite situații, până la conceptul de iubire. Mă opresc la ultima idee, eu însămi dorind să încerc o apropiere în scris a ceea ce s-ar putea chema <<diminuarea>> sau <<lipsa unei puternice pasiuni de început în relațiile de cuplu de mai târziu.>>
Finalul excelent, atât prin ideea de prietenie deschisă, spre împăcare și apropiere dar și prin frumoasa, posibila perspectivă a dorinței omului: <<Căutând casa unde îl aștepta familia, cu mers legănat și cu impresia că se îndreaptă înspre o iubire de demult și regăsită...>>
Îmi plac acele cărți care spun ceva, pentru care ideile nu sunt un aranjament în vederea unei demonstrații ci sunt apanajul eroilor pe care-i și caracterizează. E solid gândită și bine condusă de autor.”
Silvia Cinca
(scriitoare)
<<Artist prin viaţa aceasta, cu adevărurile şi minciunile ei
- Romanul unei singure zile şi nopţi –
*Lucian Dumbravă, “Maidanul filosofilor”(Ed Nico, 2013).
De cele mai multe ori, am - uneori plăcută – senzaţia că scriitorii români din diaspora, aceia care reuşesc să câştige victorii în bătălia cu păstrarea nealterată a limbii române şi nu îşi deformează limbajul contaminându-l cu neologisme care mai de care mai şocante şi nu îşi adaptează stilul după chenare care nu ii definesc, strigă înspre noi pentru a nu fi uitaţi dar mai ales pentru a lua atitudine in legătură cu ceea ce se întâmplă în ţara de baştină care rămâne un etern acasă pentru ei. Cu acest deziderat am purces la drum în lectura romanului semnat de Lucian Dumbravă, un scriitor român talentat, un tânăr care trăieşte în Portugalia dar are premii importante în ţară pentru cărţile sale: Premiul revistei “Vatra Veche” pentru volumul“Povestiri în alb şi negru”, 2010 şi Premiul special la concursul naţional Romulus Guga, 2011, pentru volumul “Inimi de-o noapte”.
Încă de la început am avut o revelaţie, volumul “Maidanul filosofilor” poartă girul scriitorului Nicolae Băciuţ, care işi asumă prima lectură şi realizează minunata copertă.
În urma unui vis neplăcut sau a unei zile anterioare grele vine întotdeauna o dimineaţă ca oricare alta. Aşa scrie autorul în primele rânduri. Dar ce surprize vom descoperi în economia cărţii când, încă din titlu, nimic nu este ceea ce pare? Antagonismul creat între universul celest stăpânit de mintea filiosofilor şi cotidianul maidan al omului de rând, muritor pe astă lume dar şi scriitura densă a celui pe care il ştiam, în speţă, ca poet şi ca mare iubitor şi promotor de vers clasic, ne dezvăluie o cale de căutare a eului acolo unde pare că nu poate să fie. Vom observa pe măsura înaintării în text că nici personajele nu sunt plasate la locul lor obişnuit.
Un poliţist ieşit la pensie şi un preot de exemplu - sunt prezenţi într-o biserică, dar într-o sală unde se intâlnesc pentru jocuri de noroc, la o partidă de cărţi cu pariuri – ce alt loc mai bun puteau găsi pentru o dezbatere publică despre evenimentele din ’89?
“- Mai torn ? a întrebat cu îngrijorare prefăcută preotul, arătând cu degetul stacana cu vin.
- S-a vrut o schimbare, atunci, în ’89 și ea s-a făcut, a conchis tăios învățătoarea.
- Schimbarea s-a declanșat din idealism și s-a construit pe criterii abjecte, după. Risc să spun că Revoluția au făcut-o poeții iar de schimbări s-au ocupat pragmaticii, aceia pentru care nu conta nici un vis, doar scopul de înavuțire. Polițistul a înmânat pachetul de cărți de joc, pictorului. Am fost acolo. În timp ce unii strigau libertate, văzând în asta aripi mari și cer aproape, alții făceau deja comerț cu ce va să-nsemne această libertate. Alții se ocupau de planurile pentru îndoctrinarea maselor, pentru inocularea unor viziuni deformate asupra lucrurilor, în general. Un om care vede strâmb, este un om ușor de manipulat”.
O învăţătoare îşi respectă condiţia şi se supune obligaţiei de a ridica probleme de ordin etic:”- Nu înțeleg cum puteți pune la-ndoială imoralitatea unei minciuni, indiferent sub ce formă s-ar prezenta ea !, se arătă învățătoarea revoltată.”
Simpla introeducere în scenă a unui personaj care este muncitor forestier şi participă la joc devine motiv de dezbatere, ridică probleme legate de distrugerea ilegală dar cu bună ştiinţă, în scop de afacere comercială, a pădurilor şi pune la zid exploatarea ilicită a masei lemnoase, această bogăţie verde a patriei.
Pe strada romancierilor contemporani bate vânt de schimbare din direcţia modernizării vieţii sociale, asistăm la naşterea unui roman modern ancorat in zilele noastre şi doar scriitorii care ştiu să îşi definească bine locul şi să se integreze în această nouă direcţie vor rezista în timp. Lucian Dumbravă a găsit o cheie magică. Încearcă să deschidă porţile literaturii cu această armă secretă, firescul ridicat la rang de virtute. De aici vine curgerea lină a scriiturii şi alunecarea pe tărâmuri când ale minţii când ale lumii din jur, cu mare dexteritate. Autorul îşi construieşte un careu cu pereţi trainici – idee, cer, paşi, pământ – între care, cu contur gros, creionează un destin dramatic, al pictorului, personajul alter-ego: “Părea supărat dar fruntea înaltă, de visător, îndulcea prima impresie. Nu arăta a fi trecut cu mult de patruzeci de ani, avea trăsăturile aspre în partea de sus a feței, cu pomeții obrajilor proeminenți, părul albit, cutele adânci dintre sprâncene, dar aceste trăsături se calmau înspre partea de jos a fizionomiei, cu maxilarul fără linii aspre, colțuroase, și bărbia rotundă, de copil. Faptul că întotdeauna când se așeza părea îngârbovit, se datora înălțimii lui de aproape 1,80 m și gândurilor pentru care avea mereu o ureche a sufletului. Se presupune că și pentru trăiri ale sufletului avea mereu deschidere de gânduri”.
Ca o particularitate pe care o vom atribui prozei semnate de Lucian Dumbravă, vom consemna că orice încercare de schiţare a gesturilor unui personaj este dublată de redarea imediată a gândurilor fără aparentă concordanţă dar mereu cu apartenenţă la binomul spaţiu-timp. Cititorul intuieşte prezenţa personajului, aievea, dar îl găseşte mereu cu mintea departe, ca o condiţie sine-qua-non a artistului.
Destinele personajelor sunt ancorate într-un decor la fel de bine prezentat sub semnul întrebării, răspunsul fiind îndelung aşteptat pentru că nimic nu mai este cum a fost şi nu pare să fie cum ar trebui. Stilul descrieii, mesteşugit şlefuit, este în măsură să nască gânduri:. “Picuri grei spălau deopotrivă acoperișul casei și turla Bisericii, blocurile de beton armat și trotuarele pustiite de o primăvară care mima cu succes o toamnă aspră”. Pe acest fundal toţi filosofează, îşi spun păreri cu pretenţii uneori livreşti alteori cu modesta recunoaştere a “artei conversaţiei” în slujba trecerii timpului. Din când în când se nasc şi concluzii: ”- Sunt convins că avem același țel de a merge înspre bine ca esență, chiar dacă folosim drumuri diferite”.
Toate aceste schimburi de replici nasc poveşti băltind în banalul cotidian, de la cele sfinte legate de adevărul suprem din Scriptură sau de cumpărarea şi sacrificarea mielului, ca aliment şi simbol, de Paşte, pâna la dispute legate de comunism şi capitalism ca percepte ale evoluţiei sociale sau la împuşcarea unui preşedinte arătată cu degetul de către istorie, trecând, nici nu se putea altfel, prin situaţiii efemere, prin monologuri care nu îşi găsesc finalitate şi demaraţii despre artă. Povestea se ţese ca o pânză de paianjen care leagă destine. Autorul pune pe tapet chiar drama scriitorului zilelor noastre, când legea banului face din literatură o junglă în care doar cei puternici supravieţuiesc. “- Omul acesta, scriitorul de care vă vorbeam, după aceea noapte a cărții, s-a simțit atât de umilit, încât timp de o săptămână a stat cu o funie atârnată de lustra din dormitor, pregătit să se spânzure. Mi-a spus că simplul fapt că o vedea acolo, ca și opțiune în cazul în care nu ar mai fi suportat sentimentele pe care le avea în urma batjocurii la care a fost supus, îl ajuta să treacă mai ușor peste, îl ajuta să se liniștească, să-și mai tempereze din intensitatea stărilor negative și a gândului sinucigaș”.
Şi când toţi vorbesc în căutarea adevărului absolut iubirea este la modul cel mai firesc, prezentă: “- În primul rând, ne îndrăgostim din speranța că, în felul acesta, noi vom fi iubiți, iar intensitatea sentimentului este direct proporțională cu dorința, mai mult sau mai puțin disperată, de a ni se oferi iubire. Câți iubesc doar pentru că… iubesc ?!”
“Maidanul filosofilor” este romanul unei singure zile şi nopţi şi citind, nu ai vrea să se şteargă din memorie. O astfel de noapte de Paşte în care toţi cred că se cunosc dar nu ştiu să îşi spună pe nume se încheie la fel de simplu cum a început, cu un “Christos a Înviat!”
Se cuvine să atribuim o a doua caracteristică romanului semnat de Lucian Dumbravă, o tehnică a eventaiului bine-stăpânită: deşi acţiunea se petrece într-un timp definit, într-un loc închis, autorul deschide largi porţi şi ne coboară, prin tunel vrăjit, în timpul stufos al trăirilor şi al povestirilor.
Vreau să îndemn la lectură pentru că romanul devine parte din noi, atunci când îl citim avem tendinţa să tot adăugăm câte ceva, despre viaţa aceasta cu adevărurile şi minciunile ei…>>
Gabriela Ana Bălan
(poetă)
Petre Chiriac
„Îmi place că Lucian Dumbravă vine cu puncte de vedere... diferite, neașteptate... Mă pune pe gânduri... Și asta e bine.”
Monica Vaida
„Îmi place „Maidanul Filosofilor” pentru că nu îți spune ce au gândit alții, ci îți creează aceea idee aproape hipnotică, anume că l-ai scris tu și nu îți mai amintești! Kant spunea că nu poți învăța Filozofia ci doar să înveți sa filozofezi. Acest lucru îl face și Lucian Dumbravă, în romanul „Maidanul Filosofilor”: obligă cititorul să gândească și să filozofeze la fiecare pagină, creând impresia că romanul se scrie citindu-l!"
Liviu Simihăian
„Personaje din diverse straturi sociale, petrec o noapte în casa unui preot, jucând cărți, povestind și comentând... O carte care te destinde, dar îți și pune în față marile probleme ale lumii, așa cum sunt ele observate din diferite unghiuri și înțelese de eroii acestui surprinzător roman.”
Ibooksquare.ro
„Mă dusesem la Librăria Eminescu pentru o altă carte dar, negăsind-o, m-am trezit în mână cu “Maidanul filosofilor” de Lucian Dumbravă. Mi-a prins bine s-o citesc. Genul care-mi place. O construcție puternică pe o acțiune extrem de simplă. Un grup de cunoscuți se așează în jurul unei mese destinată unui joc de poker, într-o zi ploioasă: un preot, un polițist, o învățătoare, un pictor și un muncitor.
Mi-ar fi plăcut să fiu acolo. Măcar pentru a-i schimba numele de - Muncitor. Prea l-am întâlnit în fiece clipă, cîndva, demult! Dar... autorul a vrut să-l facă mai degrabă un reprezentant al mulțimii. Și în acest context îl caracterizează cel mai complet. El e deținătorul unor gânduri mai aproape de logică, mai aproape de ceea ce întâlnim ca soluție în viață. Într-un fel pare a fi cel ce gândește simplu dar exact, deține soluția sau adevărul în anumite percepte.
Jocul de cărți - un fundal care păstrează si el ascendența și dinamismul prin acțiuni colaterale - adună laolaltă modalități de gândire, personalizăți distinctive, idei extrem de vii la care parcă ești incitat să participi, să le confirmi sau să le infirmi, prin propria gândire. De la opinii, atingeri sensibile, incitante, privind teroriștii, la condiția omului în diferite situații, până la conceptul de iubire. Mă opresc la ultima idee, eu însămi dorind să încerc o apropiere în scris a ceea ce s-ar putea chema <<diminuarea>> sau <<lipsa unei puternice pasiuni de început în relațiile de cuplu de mai târziu.>>
Finalul excelent, atât prin ideea de prietenie deschisă, spre împăcare și apropiere dar și prin frumoasa, posibila perspectivă a dorinței omului: <<Căutând casa unde îl aștepta familia, cu mers legănat și cu impresia că se îndreaptă înspre o iubire de demult și regăsită...>>
Îmi plac acele cărți care spun ceva, pentru care ideile nu sunt un aranjament în vederea unei demonstrații ci sunt apanajul eroilor pe care-i și caracterizează. E solid gândită și bine condusă de autor.”
Silvia Cinca
(scriitoare)
<<Artist prin viaţa aceasta, cu adevărurile şi minciunile ei
- Romanul unei singure zile şi nopţi –
*Lucian Dumbravă, “Maidanul filosofilor”(Ed Nico, 2013).
De cele mai multe ori, am - uneori plăcută – senzaţia că scriitorii români din diaspora, aceia care reuşesc să câştige victorii în bătălia cu păstrarea nealterată a limbii române şi nu îşi deformează limbajul contaminându-l cu neologisme care mai de care mai şocante şi nu îşi adaptează stilul după chenare care nu ii definesc, strigă înspre noi pentru a nu fi uitaţi dar mai ales pentru a lua atitudine in legătură cu ceea ce se întâmplă în ţara de baştină care rămâne un etern acasă pentru ei. Cu acest deziderat am purces la drum în lectura romanului semnat de Lucian Dumbravă, un scriitor român talentat, un tânăr care trăieşte în Portugalia dar are premii importante în ţară pentru cărţile sale: Premiul revistei “Vatra Veche” pentru volumul“Povestiri în alb şi negru”, 2010 şi Premiul special la concursul naţional Romulus Guga, 2011, pentru volumul “Inimi de-o noapte”.
Încă de la început am avut o revelaţie, volumul “Maidanul filosofilor” poartă girul scriitorului Nicolae Băciuţ, care işi asumă prima lectură şi realizează minunata copertă.
În urma unui vis neplăcut sau a unei zile anterioare grele vine întotdeauna o dimineaţă ca oricare alta. Aşa scrie autorul în primele rânduri. Dar ce surprize vom descoperi în economia cărţii când, încă din titlu, nimic nu este ceea ce pare? Antagonismul creat între universul celest stăpânit de mintea filiosofilor şi cotidianul maidan al omului de rând, muritor pe astă lume dar şi scriitura densă a celui pe care il ştiam, în speţă, ca poet şi ca mare iubitor şi promotor de vers clasic, ne dezvăluie o cale de căutare a eului acolo unde pare că nu poate să fie. Vom observa pe măsura înaintării în text că nici personajele nu sunt plasate la locul lor obişnuit.
Un poliţist ieşit la pensie şi un preot de exemplu - sunt prezenţi într-o biserică, dar într-o sală unde se intâlnesc pentru jocuri de noroc, la o partidă de cărţi cu pariuri – ce alt loc mai bun puteau găsi pentru o dezbatere publică despre evenimentele din ’89?
“- Mai torn ? a întrebat cu îngrijorare prefăcută preotul, arătând cu degetul stacana cu vin.
- S-a vrut o schimbare, atunci, în ’89 și ea s-a făcut, a conchis tăios învățătoarea.
- Schimbarea s-a declanșat din idealism și s-a construit pe criterii abjecte, după. Risc să spun că Revoluția au făcut-o poeții iar de schimbări s-au ocupat pragmaticii, aceia pentru care nu conta nici un vis, doar scopul de înavuțire. Polițistul a înmânat pachetul de cărți de joc, pictorului. Am fost acolo. În timp ce unii strigau libertate, văzând în asta aripi mari și cer aproape, alții făceau deja comerț cu ce va să-nsemne această libertate. Alții se ocupau de planurile pentru îndoctrinarea maselor, pentru inocularea unor viziuni deformate asupra lucrurilor, în general. Un om care vede strâmb, este un om ușor de manipulat”.
O învăţătoare îşi respectă condiţia şi se supune obligaţiei de a ridica probleme de ordin etic:”- Nu înțeleg cum puteți pune la-ndoială imoralitatea unei minciuni, indiferent sub ce formă s-ar prezenta ea !, se arătă învățătoarea revoltată.”
Simpla introeducere în scenă a unui personaj care este muncitor forestier şi participă la joc devine motiv de dezbatere, ridică probleme legate de distrugerea ilegală dar cu bună ştiinţă, în scop de afacere comercială, a pădurilor şi pune la zid exploatarea ilicită a masei lemnoase, această bogăţie verde a patriei.
Pe strada romancierilor contemporani bate vânt de schimbare din direcţia modernizării vieţii sociale, asistăm la naşterea unui roman modern ancorat in zilele noastre şi doar scriitorii care ştiu să îşi definească bine locul şi să se integreze în această nouă direcţie vor rezista în timp. Lucian Dumbravă a găsit o cheie magică. Încearcă să deschidă porţile literaturii cu această armă secretă, firescul ridicat la rang de virtute. De aici vine curgerea lină a scriiturii şi alunecarea pe tărâmuri când ale minţii când ale lumii din jur, cu mare dexteritate. Autorul îşi construieşte un careu cu pereţi trainici – idee, cer, paşi, pământ – între care, cu contur gros, creionează un destin dramatic, al pictorului, personajul alter-ego: “Părea supărat dar fruntea înaltă, de visător, îndulcea prima impresie. Nu arăta a fi trecut cu mult de patruzeci de ani, avea trăsăturile aspre în partea de sus a feței, cu pomeții obrajilor proeminenți, părul albit, cutele adânci dintre sprâncene, dar aceste trăsături se calmau înspre partea de jos a fizionomiei, cu maxilarul fără linii aspre, colțuroase, și bărbia rotundă, de copil. Faptul că întotdeauna când se așeza părea îngârbovit, se datora înălțimii lui de aproape 1,80 m și gândurilor pentru care avea mereu o ureche a sufletului. Se presupune că și pentru trăiri ale sufletului avea mereu deschidere de gânduri”.
Ca o particularitate pe care o vom atribui prozei semnate de Lucian Dumbravă, vom consemna că orice încercare de schiţare a gesturilor unui personaj este dublată de redarea imediată a gândurilor fără aparentă concordanţă dar mereu cu apartenenţă la binomul spaţiu-timp. Cititorul intuieşte prezenţa personajului, aievea, dar îl găseşte mereu cu mintea departe, ca o condiţie sine-qua-non a artistului.
Destinele personajelor sunt ancorate într-un decor la fel de bine prezentat sub semnul întrebării, răspunsul fiind îndelung aşteptat pentru că nimic nu mai este cum a fost şi nu pare să fie cum ar trebui. Stilul descrieii, mesteşugit şlefuit, este în măsură să nască gânduri:. “Picuri grei spălau deopotrivă acoperișul casei și turla Bisericii, blocurile de beton armat și trotuarele pustiite de o primăvară care mima cu succes o toamnă aspră”. Pe acest fundal toţi filosofează, îşi spun păreri cu pretenţii uneori livreşti alteori cu modesta recunoaştere a “artei conversaţiei” în slujba trecerii timpului. Din când în când se nasc şi concluzii: ”- Sunt convins că avem același țel de a merge înspre bine ca esență, chiar dacă folosim drumuri diferite”.
Toate aceste schimburi de replici nasc poveşti băltind în banalul cotidian, de la cele sfinte legate de adevărul suprem din Scriptură sau de cumpărarea şi sacrificarea mielului, ca aliment şi simbol, de Paşte, pâna la dispute legate de comunism şi capitalism ca percepte ale evoluţiei sociale sau la împuşcarea unui preşedinte arătată cu degetul de către istorie, trecând, nici nu se putea altfel, prin situaţiii efemere, prin monologuri care nu îşi găsesc finalitate şi demaraţii despre artă. Povestea se ţese ca o pânză de paianjen care leagă destine. Autorul pune pe tapet chiar drama scriitorului zilelor noastre, când legea banului face din literatură o junglă în care doar cei puternici supravieţuiesc. “- Omul acesta, scriitorul de care vă vorbeam, după aceea noapte a cărții, s-a simțit atât de umilit, încât timp de o săptămână a stat cu o funie atârnată de lustra din dormitor, pregătit să se spânzure. Mi-a spus că simplul fapt că o vedea acolo, ca și opțiune în cazul în care nu ar mai fi suportat sentimentele pe care le avea în urma batjocurii la care a fost supus, îl ajuta să treacă mai ușor peste, îl ajuta să se liniștească, să-și mai tempereze din intensitatea stărilor negative și a gândului sinucigaș”.
Şi când toţi vorbesc în căutarea adevărului absolut iubirea este la modul cel mai firesc, prezentă: “- În primul rând, ne îndrăgostim din speranța că, în felul acesta, noi vom fi iubiți, iar intensitatea sentimentului este direct proporțională cu dorința, mai mult sau mai puțin disperată, de a ni se oferi iubire. Câți iubesc doar pentru că… iubesc ?!”
“Maidanul filosofilor” este romanul unei singure zile şi nopţi şi citind, nu ai vrea să se şteargă din memorie. O astfel de noapte de Paşte în care toţi cred că se cunosc dar nu ştiu să îşi spună pe nume se încheie la fel de simplu cum a început, cu un “Christos a Înviat!”
Se cuvine să atribuim o a doua caracteristică romanului semnat de Lucian Dumbravă, o tehnică a eventaiului bine-stăpânită: deşi acţiunea se petrece într-un timp definit, într-un loc închis, autorul deschide largi porţi şi ne coboară, prin tunel vrăjit, în timpul stufos al trăirilor şi al povestirilor.
Vreau să îndemn la lectură pentru că romanul devine parte din noi, atunci când îl citim avem tendinţa să tot adăugăm câte ceva, despre viaţa aceasta cu adevărurile şi minciunile ei…>>
Gabriela Ana Bălan
(poetă)
PENTRU COMENZI DE CARTE
Editura eLiteratura, tel. 0734-532-370 E-mail: [email protected]
Librăria „Eminescu”, București
Informații Diverse
Scris în perioada 2012 - 2013, în Portugalia, romanul este alcătuit din gânduri vechi și noi, idei notate pe parcursul vremii (1996 - 2013) adunate de pe foi îngălbenite, trecute într-o agendă și, de aici, dezvoltându-le, am încercat închegarea lor într-o poveste. S-a ajuns astfel la... „Maidanul filosofilor”. Grafica de copertă aparține artistei Serenella Pădurariu, omul cu excepționale valențe artistice și umane.
************************************************************************************************************
PERONUL DE LA LINIA MOARTĂ
Editura NICO, 2012
Editura eLiteratura, 2014
Opinii Ale Unor Cititori
<<Flori de-a lungul traversei părăsite, până la capăt...
Lucian DUMBRAVĂ, „Peronul de la linia moartă”, roman
“Peronul de la linia moartă” - romanul scriitorului român Lucian Dumbravă - este povestea destinului de artist pe o frescă de sfârşit de secol XX (anul 197…) prin oglinda amintirii. Deşi autorul scrie din diaspora (Portugalia), stilul, limbajul, expresia artistică sunt necontaminate de morbul străinătăţii, romanul se hrăneşte din proza tradiţională transilvăneană. Mă duc chiar din start cu gândul spre spirala din volumul cu acelaşi titlu semnat de scriitorul Vasile Avram care, într-un interviu acordat în 1989, îmi spunea: “Există o tradiţie a prozei ardelene care merge, mai ales spre obiectivitatea realistă a unei pshihologii etnice, pe care am putea grefa o structură a modernităţii care se alăptează din mit.”
Autorul Lucian Dumnbravă îmi mărturisea, într-un dialog recent, că îşi citeşte şi reciteşte romanele cu pauze lungi. Este firesc să spunem că suntem în faţa unui volum care ne solicită timp pentru lectură şi pentru meditaţie, scriitorul ridică probleme existenţiale şi le analizează. O să glisăm între scriitura de tip Joyce cu alunecare în absurdul lui Kafka dar rămânem pe terenul prozei eseistice de tip Thomas Mann. Încă de la început, auzim ecoul şi urletul “animalelor bolnave” creionate în tuş gros de Nicolae Breban, prin analogie: “O baltă de sânge umplu podeaua rece. Mici pârâiaşe sângerii îşi căutau drum spre cine ştie unde. În genunchi, cu cârpe albe, mama ştergea urmele păcatului. Copilul de trei ani privea fascinat. Se metamorfozase în trupul îngheţat al păsării.” Situaţiile de viaţă se succed şi le vedem uneori în timpul trăirii alteori prin ochiul copilului care priveşte de la fereastră. Caracteristicile stilistice i-au adus meritate premii scriitorului: Premiul revistei “Vatra Veche” pentru volumul “Povestiri în alb şi negru”, 2010 şi Premiul special la concursul naţional Romulus Guga, 2011, pentru volumul “Inimi de-o noapte”.
Să recapitulăm: “Ca o particularitate pe care o vom atribui prozei semnate de Lucian Dumbravă vom consemna că orice încercare de schiţare a gesturilor unui personaj este dublată de redarea imediată a gândurilor fără aparentă concordanţă dar mereu cu apartenenţă la binomul spaţiu-timp. (…) Se cuvine să atribuim o a doua caracteristică romanului semnat de Lucian Dumbravă, o tehnică a eventaiului bine-stăpânită: deşi acţiunea se petrece într-un timp definit, într-un loc închis, autorul deschide larg porţi şi ne coboară, prin tunel vrăjit, în timpul stufos al trăirilor şi al povestirilor”. Am citat din cronica precedentă pe care am consacrat-o romanului “Maidanul filosofilor”.
“Peronul de la linia moartă” aduce o a treia caracteristică şi aceasta înnobilează scriitura: o tehnică specială, cinematografică, bine mânuită prin decuparea detaliilor ca secvenţe de viaţă demne de a alcătui o peliculă de gală a cinematecii de artă.
Doar liberul-arbitru poate isca un “înger de o zi” -- aşa se intitulează fragmentul care precede Prologul. Cu spaima faţă de puteri demiurgice o să medităm în faţa părinţilor care îşi ascund păcatul biblic, aruncând rodul într-o valiză de vinil de pe pod, asupra dreptului de a da şi de a curma viaţă, ca un blestem impus, sub steaua magilor: “De unde anume vin aceste situaţii, de ce şi ce anume sunt ele? Destin şi nadă?...”Ca şi la Dostoevsky, tema şi teama existenţială se împrăştie din om în om, de la crimă înspre pedeapsă. Momente de maximă tensiune se succed dublate de peisaje şi descrieri de natură şi sentimente, concomitent, într-un registru semantic bogat:
“Săltară bagajul pe parapetul de piatră al Podului. În gând, omul ceru iertare. Valiza se rostogoli peste parapet şi dispăru în tenebrele de dedesubt.
- Groaznic…
Pentru un moment, privind la hăul ce se căsca perfid avură un gând comun, nemărturisit niciodată, un gând care, la fel ca şi altele, îi va lega pentru totdeauna”.
Titlul romanului poartă, în puţine cuvinte, o încărcătură grea. Câte poveşti, ce freamăt de viaţă se vor fi derulat cândva, pe peronul de la linia moartă? – mă întreb eu, pardoxal, cititor dintr-un colţ din Moldova, sadovenian “loc unde nu se intâmplă nimic” şi iată destinul triumfă sub aparenţa trecerii line a timpului peste tot şi toate iar acolo unde pare a nu mai fi ceva creşte totuşi o floare: “Se plimbau de-a lungul unei căi ferate vechi demult scoase din uz. Peste traverse crescuseră flori galbene şi albastre”.
Vreau să semnalez că ne aflăm, la trei ani după ce a văzut lumina tiparului, în faţa unui roman care merită o atenţie mai promptă din partea criticii literare. Opinia mea de cititor exprimată aici in câteva cuvinte este mai degrabă un strigăt, un îndemn la lectură, nu poate şi nici nu vrea să suplinească o cronică semnată de un critic valoros care ar fi binevenit să îşi aplece atenţia asupra acestui nume pe care îl semnalez: Lucian Dumbravă. Scrisul lui puternic iese din chenare, depăşeşte limitele unor focuri de artificii care sclipesc şi dispar, rămâne în/şi formează o conştiinţă a cititorului, prin amestec de sentiment şi raţiune.
Foarte atent la detalii, scriitorul surprinde toate expresiile, de la agonie la extaz, într-un décor adecvat, tabloul este când unul de primăvară care se aseamănă cu un sfârşit mohorât de toamnă, când iarnă cu foc mocnind în sobă sau cu fulgi care cad necontenit, suferinţa apare acolo unde sunt pereţi albi de spital iar spaima de moarte este asociată cu sirena unei ambulanţe, ca garanţie a unui bolnav în lupta de supravieţuire.
Drama scriitorului, aflat într-o perioadă critică a existenţei sale, ducând pe umeri povara unei boli cumplite dar şi metehnele unei societăţi bolnave de-a lungul unei linii moarte, se transformă în joyce-sianul destin al unui Ulise, artist de final de veac pus să îşi asume actul creaţiei mai presus chiar decât cariera şi viaţa sa care, chiar dacă nu e un joc de noroc, uneori “se joacă de-a destinul”: “ Dar nu, viaţa nu se juca, viaţa chiar se lua in serios, că de aceea a creat totul în atât de perfectă armonie, fiecare creaţie având legătura şi sprijin într-o altă creaţie, creaţii înlănţuite prin aceleaşi puncte intrinseci: natura şi viaţa.”
Un ceas interior, al sufletului şi altul biologic măsoară timpul. Existenţa se raportează la amintirile din copilărie, la alegerile forţate şi la alternativele oferite. Secvenţele de viaţă se succed episodic, dinspre copilărie înspre moarte, pe biroul la care scriitorul bate darabana cu pixul, în aşteptarea altor idei:
“Într-o zi, mama îl aştepta la poarta şcolii. Era slăbită şi palidă, dar zâmbea. I-a cerut bani de o pâine şi atunci, cu brutalitate, i-au revenit toate simţămintele din ziua plecării, şuvoi de sentimente mult prea grele pentru pieptul fragil, de copil. (…) A doua zi, după cele patru ore de şcoală, s-a dus la vechea lui casă şi, fără să bată la uşă, a strecurat sub preş o monedă din aluminiu. Acum mama va avea bani de pâine…”
Drama artistului, ajuns la stadiul când dorul, nu se ştie de cine sau de ce, doare - este grefată pe o frumoasă poveste de iubire, acea iubire absolută cu firescul “te iubesc” rostit printre lacrimi, ca un plâns interior:
“Chiar dacă aparenţele puteau lăsa o impresie falsă, el ştia că iubirea asta de capăt de drum este ceea ce trebuie, este aşa cum trebuie, castă, sublimă prin perfecţiunea ei, argumentată de o logică a sentimentelor…”
Implicarea sufletească dublată de o accentuată notă autobiografică pe de o parte şi de o alunecare din vis în real de cealaltă parte lasă amprenta unor emoţii de esenţă tare care – zic eu, cea numită recent într-o cronică semnată de scriitorul Andrei Petruş, “regina de gheaţă a poeziei contemporane” – o să umezească ochii în timpul lecturii: “ Şi-a spălat faţa, şi-a făcut injecţia, a luat medicamentele, a vărsat sânge, a luat din nou medicamente şi şi-a spălat faţa. S-a privit în oglinda de deasupra chiuvetei. Arăta exact aşa cum era, pătruns de boli funeste.(…)Nu, ce i se întâmpla nu era o întâlnire ci o reîntâlnire, una care trebuia să fie pentru a nu muri singuri, ceva ce trebuia făcut aici şi care, poate, trebuia să se fi intâmplat demult şi nu acum când murea.(…) Gândurile contradictorii, echivoce îl zăpăceau. Într-adevăr, ca să nu înnebunească, va trebui să creadă în vorbele ei…ne-am întâlnit aici ca să ne recunoaştem dincolo…”.
“Epilogul” ar merita citat aici în întregime dar vă las privilegiul de a descoperi forţa cu care scriitorul îşi pune personajul - artistul, poetul care îşi face din adevărul vieţii şi din puterea creaţiei care va dăinui, un crez măreţ, să-şi învingă teama de moarte, să plece, în ajunul Crăciunului, cu ultimele forţe, până la capătul liniei ferate, acolo unde drumul între viaţă şi moarte se bifurcă, să îi dăruiască iubitei cartea promisă, cartea lor…
Secvenţele cinematografice se succed pe o peliculă în alb-negru, filmul se derulează în paginile romanului în timp ce scriitorul, la masa de lucru, îşi aşterne pe coala albă propriul destin, cu pauze de o sorbitură de cafea, cu poveşti despre şi pentru oameni simpli dar cu o ardentă dragoste şi preţuire pentru OM, într-o carte pe care o citeşti şi taci, sub mireasma florilor galbene şi albastre crescute pe o traversă părăsită sau brodate pe o batistă, printre trei stropi de sânge… semnul că ea va veni, ca în basme…
Finalul este un cântec de lebădă:
“(…) auzi ecoul unui vis spus aproape în şoaptă:
- Domnule, oare până unde duce calea ferată...?
Timid, a inceput sa ningă.”
Primul cuvânt de încheiere care îmi vine în minte este SUBLIM! Şi nu voi adăuga decât că acum (martie 2016) când eu scriu aceste rânduri, Lucian Dumbravă tocmai a pus punctul final unui alt volum pe care il aştept cu nerăbdare!>>
Gabriela Ana Bălan
(poetă)
<<Cât de „comună” poate fi viaţa, în ansamblul ei? De ce o viaţă agitată emoţional este mai grea decât una banală? Câte diferenţe pot exista între o femeie care e mamă, şi un edil al oraşului, care se crede mai presus de natura lui? Cât de tristă poate fi imaginea unui cuplu de bătrâni privind la vitrina unui magazin de cadouri şi conştientizând că anul acesta nu-şi vor permite să intre acolo? „Suntem doar ceea ce suntem, purtând seva părinţilor”. Clipa reprezintă o întâlnire a sufletelor la mijloc, un moment de viaţă, dincolo de viaţa rudimentară, desprinşi de lumesc! Acea întâlnire „la mijloc” o consider mai mult ca fiind oscilantă: dacă nu putem ajunge la începutul liniei şi nici la sfârşit, adoptăm calea de mijloc, care la un moment dat ne va împinge spre început sau spre final! Pot face o comparaţie cu ceea ce zice autorul mai târziu şi anume că revenirea acasă nu este o întoarcere, ci un abandon. În concluzie, nu ne convine mereu să luăm totul de la început, mijlocul este o ignorare a ceea ce înseamnă suferinţa sufletului, o transformare „pentru o clipă” a efemerului în perpetuu.>>
Cristina Copos
„Genul dramatic folosit, transformă opera într-un scenariu perfect pentru o scenă de teatru. Însuși autorul este centrul acestei drame, lucru ce face mai atractivă lecturarea romanului. Comunicarea personajelor prin dialog și monologul filosofic despre viață al autorului ( personaj central), fac deliciul operei. Am ajuns la jumătatea cărții, la mine efectul nu l-a avut de somnifer. Trebuia?...”
Florentina Hazeofclearrain
Lucian DUMBRAVĂ, „Peronul de la linia moartă”, roman
“Peronul de la linia moartă” - romanul scriitorului român Lucian Dumbravă - este povestea destinului de artist pe o frescă de sfârşit de secol XX (anul 197…) prin oglinda amintirii. Deşi autorul scrie din diaspora (Portugalia), stilul, limbajul, expresia artistică sunt necontaminate de morbul străinătăţii, romanul se hrăneşte din proza tradiţională transilvăneană. Mă duc chiar din start cu gândul spre spirala din volumul cu acelaşi titlu semnat de scriitorul Vasile Avram care, într-un interviu acordat în 1989, îmi spunea: “Există o tradiţie a prozei ardelene care merge, mai ales spre obiectivitatea realistă a unei pshihologii etnice, pe care am putea grefa o structură a modernităţii care se alăptează din mit.”
Autorul Lucian Dumnbravă îmi mărturisea, într-un dialog recent, că îşi citeşte şi reciteşte romanele cu pauze lungi. Este firesc să spunem că suntem în faţa unui volum care ne solicită timp pentru lectură şi pentru meditaţie, scriitorul ridică probleme existenţiale şi le analizează. O să glisăm între scriitura de tip Joyce cu alunecare în absurdul lui Kafka dar rămânem pe terenul prozei eseistice de tip Thomas Mann. Încă de la început, auzim ecoul şi urletul “animalelor bolnave” creionate în tuş gros de Nicolae Breban, prin analogie: “O baltă de sânge umplu podeaua rece. Mici pârâiaşe sângerii îşi căutau drum spre cine ştie unde. În genunchi, cu cârpe albe, mama ştergea urmele păcatului. Copilul de trei ani privea fascinat. Se metamorfozase în trupul îngheţat al păsării.” Situaţiile de viaţă se succed şi le vedem uneori în timpul trăirii alteori prin ochiul copilului care priveşte de la fereastră. Caracteristicile stilistice i-au adus meritate premii scriitorului: Premiul revistei “Vatra Veche” pentru volumul “Povestiri în alb şi negru”, 2010 şi Premiul special la concursul naţional Romulus Guga, 2011, pentru volumul “Inimi de-o noapte”.
Să recapitulăm: “Ca o particularitate pe care o vom atribui prozei semnate de Lucian Dumbravă vom consemna că orice încercare de schiţare a gesturilor unui personaj este dublată de redarea imediată a gândurilor fără aparentă concordanţă dar mereu cu apartenenţă la binomul spaţiu-timp. (…) Se cuvine să atribuim o a doua caracteristică romanului semnat de Lucian Dumbravă, o tehnică a eventaiului bine-stăpânită: deşi acţiunea se petrece într-un timp definit, într-un loc închis, autorul deschide larg porţi şi ne coboară, prin tunel vrăjit, în timpul stufos al trăirilor şi al povestirilor”. Am citat din cronica precedentă pe care am consacrat-o romanului “Maidanul filosofilor”.
“Peronul de la linia moartă” aduce o a treia caracteristică şi aceasta înnobilează scriitura: o tehnică specială, cinematografică, bine mânuită prin decuparea detaliilor ca secvenţe de viaţă demne de a alcătui o peliculă de gală a cinematecii de artă.
Doar liberul-arbitru poate isca un “înger de o zi” -- aşa se intitulează fragmentul care precede Prologul. Cu spaima faţă de puteri demiurgice o să medităm în faţa părinţilor care îşi ascund păcatul biblic, aruncând rodul într-o valiză de vinil de pe pod, asupra dreptului de a da şi de a curma viaţă, ca un blestem impus, sub steaua magilor: “De unde anume vin aceste situaţii, de ce şi ce anume sunt ele? Destin şi nadă?...”Ca şi la Dostoevsky, tema şi teama existenţială se împrăştie din om în om, de la crimă înspre pedeapsă. Momente de maximă tensiune se succed dublate de peisaje şi descrieri de natură şi sentimente, concomitent, într-un registru semantic bogat:
“Săltară bagajul pe parapetul de piatră al Podului. În gând, omul ceru iertare. Valiza se rostogoli peste parapet şi dispăru în tenebrele de dedesubt.
- Groaznic…
Pentru un moment, privind la hăul ce se căsca perfid avură un gând comun, nemărturisit niciodată, un gând care, la fel ca şi altele, îi va lega pentru totdeauna”.
Titlul romanului poartă, în puţine cuvinte, o încărcătură grea. Câte poveşti, ce freamăt de viaţă se vor fi derulat cândva, pe peronul de la linia moartă? – mă întreb eu, pardoxal, cititor dintr-un colţ din Moldova, sadovenian “loc unde nu se intâmplă nimic” şi iată destinul triumfă sub aparenţa trecerii line a timpului peste tot şi toate iar acolo unde pare a nu mai fi ceva creşte totuşi o floare: “Se plimbau de-a lungul unei căi ferate vechi demult scoase din uz. Peste traverse crescuseră flori galbene şi albastre”.
Vreau să semnalez că ne aflăm, la trei ani după ce a văzut lumina tiparului, în faţa unui roman care merită o atenţie mai promptă din partea criticii literare. Opinia mea de cititor exprimată aici in câteva cuvinte este mai degrabă un strigăt, un îndemn la lectură, nu poate şi nici nu vrea să suplinească o cronică semnată de un critic valoros care ar fi binevenit să îşi aplece atenţia asupra acestui nume pe care îl semnalez: Lucian Dumbravă. Scrisul lui puternic iese din chenare, depăşeşte limitele unor focuri de artificii care sclipesc şi dispar, rămâne în/şi formează o conştiinţă a cititorului, prin amestec de sentiment şi raţiune.
Foarte atent la detalii, scriitorul surprinde toate expresiile, de la agonie la extaz, într-un décor adecvat, tabloul este când unul de primăvară care se aseamănă cu un sfârşit mohorât de toamnă, când iarnă cu foc mocnind în sobă sau cu fulgi care cad necontenit, suferinţa apare acolo unde sunt pereţi albi de spital iar spaima de moarte este asociată cu sirena unei ambulanţe, ca garanţie a unui bolnav în lupta de supravieţuire.
Drama scriitorului, aflat într-o perioadă critică a existenţei sale, ducând pe umeri povara unei boli cumplite dar şi metehnele unei societăţi bolnave de-a lungul unei linii moarte, se transformă în joyce-sianul destin al unui Ulise, artist de final de veac pus să îşi asume actul creaţiei mai presus chiar decât cariera şi viaţa sa care, chiar dacă nu e un joc de noroc, uneori “se joacă de-a destinul”: “ Dar nu, viaţa nu se juca, viaţa chiar se lua in serios, că de aceea a creat totul în atât de perfectă armonie, fiecare creaţie având legătura şi sprijin într-o altă creaţie, creaţii înlănţuite prin aceleaşi puncte intrinseci: natura şi viaţa.”
Un ceas interior, al sufletului şi altul biologic măsoară timpul. Existenţa se raportează la amintirile din copilărie, la alegerile forţate şi la alternativele oferite. Secvenţele de viaţă se succed episodic, dinspre copilărie înspre moarte, pe biroul la care scriitorul bate darabana cu pixul, în aşteptarea altor idei:
“Într-o zi, mama îl aştepta la poarta şcolii. Era slăbită şi palidă, dar zâmbea. I-a cerut bani de o pâine şi atunci, cu brutalitate, i-au revenit toate simţămintele din ziua plecării, şuvoi de sentimente mult prea grele pentru pieptul fragil, de copil. (…) A doua zi, după cele patru ore de şcoală, s-a dus la vechea lui casă şi, fără să bată la uşă, a strecurat sub preş o monedă din aluminiu. Acum mama va avea bani de pâine…”
Drama artistului, ajuns la stadiul când dorul, nu se ştie de cine sau de ce, doare - este grefată pe o frumoasă poveste de iubire, acea iubire absolută cu firescul “te iubesc” rostit printre lacrimi, ca un plâns interior:
“Chiar dacă aparenţele puteau lăsa o impresie falsă, el ştia că iubirea asta de capăt de drum este ceea ce trebuie, este aşa cum trebuie, castă, sublimă prin perfecţiunea ei, argumentată de o logică a sentimentelor…”
Implicarea sufletească dublată de o accentuată notă autobiografică pe de o parte şi de o alunecare din vis în real de cealaltă parte lasă amprenta unor emoţii de esenţă tare care – zic eu, cea numită recent într-o cronică semnată de scriitorul Andrei Petruş, “regina de gheaţă a poeziei contemporane” – o să umezească ochii în timpul lecturii: “ Şi-a spălat faţa, şi-a făcut injecţia, a luat medicamentele, a vărsat sânge, a luat din nou medicamente şi şi-a spălat faţa. S-a privit în oglinda de deasupra chiuvetei. Arăta exact aşa cum era, pătruns de boli funeste.(…)Nu, ce i se întâmpla nu era o întâlnire ci o reîntâlnire, una care trebuia să fie pentru a nu muri singuri, ceva ce trebuia făcut aici şi care, poate, trebuia să se fi intâmplat demult şi nu acum când murea.(…) Gândurile contradictorii, echivoce îl zăpăceau. Într-adevăr, ca să nu înnebunească, va trebui să creadă în vorbele ei…ne-am întâlnit aici ca să ne recunoaştem dincolo…”.
“Epilogul” ar merita citat aici în întregime dar vă las privilegiul de a descoperi forţa cu care scriitorul îşi pune personajul - artistul, poetul care îşi face din adevărul vieţii şi din puterea creaţiei care va dăinui, un crez măreţ, să-şi învingă teama de moarte, să plece, în ajunul Crăciunului, cu ultimele forţe, până la capătul liniei ferate, acolo unde drumul între viaţă şi moarte se bifurcă, să îi dăruiască iubitei cartea promisă, cartea lor…
Secvenţele cinematografice se succed pe o peliculă în alb-negru, filmul se derulează în paginile romanului în timp ce scriitorul, la masa de lucru, îşi aşterne pe coala albă propriul destin, cu pauze de o sorbitură de cafea, cu poveşti despre şi pentru oameni simpli dar cu o ardentă dragoste şi preţuire pentru OM, într-o carte pe care o citeşti şi taci, sub mireasma florilor galbene şi albastre crescute pe o traversă părăsită sau brodate pe o batistă, printre trei stropi de sânge… semnul că ea va veni, ca în basme…
Finalul este un cântec de lebădă:
“(…) auzi ecoul unui vis spus aproape în şoaptă:
- Domnule, oare până unde duce calea ferată...?
Timid, a inceput sa ningă.”
Primul cuvânt de încheiere care îmi vine în minte este SUBLIM! Şi nu voi adăuga decât că acum (martie 2016) când eu scriu aceste rânduri, Lucian Dumbravă tocmai a pus punctul final unui alt volum pe care il aştept cu nerăbdare!>>
Gabriela Ana Bălan
(poetă)
<<Cât de „comună” poate fi viaţa, în ansamblul ei? De ce o viaţă agitată emoţional este mai grea decât una banală? Câte diferenţe pot exista între o femeie care e mamă, şi un edil al oraşului, care se crede mai presus de natura lui? Cât de tristă poate fi imaginea unui cuplu de bătrâni privind la vitrina unui magazin de cadouri şi conştientizând că anul acesta nu-şi vor permite să intre acolo? „Suntem doar ceea ce suntem, purtând seva părinţilor”. Clipa reprezintă o întâlnire a sufletelor la mijloc, un moment de viaţă, dincolo de viaţa rudimentară, desprinşi de lumesc! Acea întâlnire „la mijloc” o consider mai mult ca fiind oscilantă: dacă nu putem ajunge la începutul liniei şi nici la sfârşit, adoptăm calea de mijloc, care la un moment dat ne va împinge spre început sau spre final! Pot face o comparaţie cu ceea ce zice autorul mai târziu şi anume că revenirea acasă nu este o întoarcere, ci un abandon. În concluzie, nu ne convine mereu să luăm totul de la început, mijlocul este o ignorare a ceea ce înseamnă suferinţa sufletului, o transformare „pentru o clipă” a efemerului în perpetuu.>>
Cristina Copos
„Genul dramatic folosit, transformă opera într-un scenariu perfect pentru o scenă de teatru. Însuși autorul este centrul acestei drame, lucru ce face mai atractivă lecturarea romanului. Comunicarea personajelor prin dialog și monologul filosofic despre viață al autorului ( personaj central), fac deliciul operei. Am ajuns la jumătatea cărții, la mine efectul nu l-a avut de somnifer. Trebuia?...”
Florentina Hazeofclearrain
PENTRU COMENZI DE CARTE
http://www.eliteratura.com.ro/indexF.html
Editura eLiteratura, tel. 0734-532-370
Librăria „Eminescu”, București
Informații Diverse
Un roman început în 2011, în România, și definitivat în 2012, în Portugalia. Publicarea s-a făcut prin sprijinul doamnei Alice Vișan. Grafica de copertă a fost oferită de Serenella Pădurariu. Povestea întinsă pe 146 de pagini s-a publicat mai întâi la Editura Nico, apoi s-a reeditat la Editura eLiteratura, prin implicarea prodigă a acestei Edituri.
************************************************************************************************************
POVESTIRI ÎN ALB ȘI NEGRU
Editura NICO, 2010
Premiul revistei „Vatra Veche”, 2011
Opinii Ale Unor Cititori
„Povestiri în alb și negru - o colecție de 24 de povestiri interesante, captivante, pline de substanță, care dezbat multitudinea de aspecte ale vieții. Preferata mea?... Nu pot alege o povestire preferată. Fiecare, în parte, e o preferată pe care o recitesc cu plăcere, descoperind mereu alte nuanțe a ce înseamnă... alb și negru.”
Monica Prunaru
|
|
Informații Diverse
Apariția acestui volum de povestiri scrise în perioada 1999 - 2010, a fost sprijinită de doamna Alice Vișan, Director Executiv la Clubul BodyExprim, București. Cartea conține 180 de pagini.